Ossa Sepia

June 26, 2012

O intrebare pentru anumiti parinti

Filed under: Dark Modern Ages — Diana Coman @ 11:33 am

La intrebari precum cea a Florentinei Ungureanu, mie-mi pare ca n-au mare sens raspunsurile date de diversi, ci doar cele gasite – anume de catre cel care intreaba. Asadar nici nu dau un raspuns la intrebare, ci doar povestesc dinjos o intamplare reala si pun o intrebare. Raspunsul -ori raspunsurile s-o pricepe sa le gaseasca fiecare, mai pe potriva propriilor nevoi in fapt.

*********************

In bucatarie, mama gatea concentrata, dar cu concentrarea aceea specifica mamelor cu copii mici: desi perfect atenta la ce prepara, era simultan constienta de fiecare miscare a baietelului de 3 ani care inca-si cauta in fapt ceva de facut prin incapere, in apropierea ei. Se uitase la ea dintr-o parte, venise langa ea aproape sa o atinga, dar n-o deranjase: stia deja ca atunci cand gateste, mami e ocupata cu ceva. Nu-i era clar cu ce – nu i se explicase niciodata – dar invatase din experienta ca-i ceva la care el nu poate participa nicicum, pentru ca-i prea mic ori prea neputincios inca. Asa ca, plictisit de asteptare, baietelul s-a dus sa-si aduca jucariile – cateva masinute si piese de lego – si a inceput sa le alerge prin bucatarie. Pe masura ce intra in joc, i se lumina fata si in fericirea lui se vara prin toate cotloanele, se aseza oriunde, mangaia podeaua in trecere cu manuta de o ducea apoi la nas, la ochi ori chiar direct pe limba usor iesita si ea la aer de efort ori poate de incantare pur si simplu. Inevitabil deci, mama nu avea sa tolereze asemenea pericol pentru puiul ei:

– Ti-am zis de atatea ori sa nu te mai joci direct pe podea.

– …..

– Nu te mai tari pe peste tot pe podea, ca e murdara si te poti imbolnavi. M-ai auzit?

Baietelul o auzise, desigur, inca din prima. Dar trecuse deja de varsta in care era suficient sa auda comanda – fie ea si pe un ton bland ori dragastos – pentru a o urma. O auzise asadar, dar o si evaluase si decisese clar si fara echivoc ca n-are temei catusi de putin: el se joaca si-i fericit, nicidecum sa se imbolnaveasca. Asadar de ce n-ar continua?

Dupa cum stiam deja din reprezentatii similare anterioare, urmau inca un numar oarecare de chemari, ordine si incercari de mituire, pe care copilul avea sa le ignore senin si fara remuscari. Si apoi mama avea sa-l ia pe sus si sa-i intrerupa joaca, iar el avea – normal – sa se puna pe bocit si urlat de nervi si furie, pe care ea va incerca sa le ignore in principiu -doar in principiu- senina si fara remuscari. Cu toate ca eram doar spectator, neinvitata deci pe scena cum s-ar zice, am preferat ca macar o data sa schimb finalul acesta atat de previzibil:

– Vladut, m-as juca si eu cu tine, dar uite am de lucru aici la masa si nu pot veni unde te joci tu acolo pe podea. Nu vrei sa vii sa te joci mai bine aici pe scaun langa mine?

Si am tras unul langa altul doua scaune mai joase cat sa ajunga si naparstocul sa-si puna jucariile pe ele si sa aiba si spatiu cat de cat de alergat masinutele si piesele de lego. S-a facut intai ca nu aude, desigur, apoi s-a uitat asa cu coada ochiului cam peste umar sa vada de vorbesc serios ori ba. Eu nu ma grabeam nicaieri, dar i-am confirmat intai de toate ca intr-adevar, are de ales:

– Cum vrei tu. Te poti juca ori aici pe scaune cu mine ori acolo pe podea, singur.

I-am lasat apoi timp sa cantareasca alternativele – dureaza asemenea evaluare cand ai doar 3 ani. A mai asteptat un pic, sa vada daca chiar nu e presiune. Nu era. S-a mai foit, s-a uitat lung la scaune, la mine, la maica-sa. Cam dupa 5-10 minute n-a mai rezistat, si-a inhatat jucariile si a venit, punandu-le morman pe scaune, uitandu-se la mine aproape sfidator: “acum sa te vad, te tii de cuvant ca te chiar joci cu mine ori e doar o alta forma de mituire si pacaleala cum fac adultii?”

Eu ma tin de cuvant, bineinteles. Iar joaca cu pricina de la mine nu cerea prea mult: doar o farama de atentie si preocupare reala pentru un naparstoc de 3 ani entuziasmat de masinute si piese logo. Si minusculul efort, desigur, de a oferi, in loc de un ordin, alternative croite exact pe masura lui si cu motivatii care conteaza pentru el in primul rand, nu musai pentru mine.

Eu n-am vazut de altfel copil prea mic pentru a lua decizii, daca-i vorba de alternative exact pe masura si interesul lui real. Asa ca intreb in schimb: la ce varsta incep parintii oare sa ceara copilului sa aleaga intre variante care-l intereseaza cu adevarat pe el, nu doar sa execute ceea ce ei stiu ca e mai bine?

 

June 24, 2012

Nevoia compulsiva de a da sfaturi

Filed under: Sense and nonsense — Diana Coman @ 11:44 am

O teorie zice ca preocuparea pentru binele celor din jur e un ce pozitiv si o dovada de omenie, o calitate incurajata si de dorit. Ca iti doresti adica, om fiind, ca cei din jurul tau sa se preocupe de tine spre binele tau, dupa cum si tu, la randul tau, te preocupi de ei spre binele lor. In fapt n-ai decat sa-ti doresti, pentru ca ceea ce vei obtine e in general cu totul altceva decat un ajutor spre mai bine.

Ca orice teorie, e exprimata biata prin cuvinte, aceste minunate unelte pe care toata lumea le foloseste avand chiar impresia ca le-ar pricepe. In consecinta, ca majoritatea teoriilor, nici asta nu scapa de o punere in practica in general atat de perversa incat rezultatul e fix opusul celui asteptat: decat sa traiesti intr-un grup de aiuriti pusi sa-ti doreasca binele, mai bine traiesti printre banditii (ori insensibilii) ai mai rai hotarati sa-ti ia gatul daca se poate: macar cei din urma sunt in fapt mai putin ipocriti. Iar ideal, evident, e sa traiesti printre oameni reali care adica isi au intai de toate grija lor si abia apoi ori la nevoie si deci la cerere pot eventual oferi sprijin, sfat ori chiar proverbialul sut in fund pentru un pas mai mare inainte.

Evident, ce-am zis mai sus e probabil un fel de erezie pentru curenta religie a comportarii sociale (ca da, la cat sunt unii de fanatici pe tema asta, zic ca-i deja religie, nu conventie si nici pur si simplu practica). Cum adica sa nu apreciez cand imi vor diversi binele? Ca ei mi-l vor si deci ma ajuta, nu? E drept ca binele ala de mi-l vor ei nu mi se potriveste nicidecum, dar ce-are a face? Ce, adica nu-i acelasi bine pentru toti? Ori nu-s ei in stare de fapt sa ajute? Inca o erezie (daca nu doua) cum ar veni…

Nu chiar din intamplare, cei mai energici doritori de bine sunt, evident, cei care au in fapt cel mai putin de oferit ca ajutor real celor pe care-i asalteaza cu sfaturi, oferte, observatii si in general o mie de chestiuni complet inutile. Asta pentru ca varatul “binelui” pe gatul altora, definit cum e drept practica universal buna si dezirabila, devine o modalitate foarte usoara de a pretinde ca faci ceva util si valoros. Unde mai pui ca esti teoretic si generos, deci deja capeti puncte in plus la satisfactia interna, cam pe acelasi principiu pe care functioneaza si comertul cersetoriei: ajunge sa decizi sa crezi ca satisfaci o nevoie fundamentala reala si gata te simti si superior si generos si-n general grozav. Atata doar ca nici macar cersetorii nu sunt dispusi sa joace rolul pentru …sfaturi si “ajutor” intru “mai bine”.

Ei, dar chiar daca cersetori de sfaturi si observatii inutile inca nu sunt (ori mai degraba nu suficienti), n-are nimic: omul pus pe “facut bine” va purcede oricum la actiune hotarata dand cu propriile sfaturi inutile in stanga si-n dreapta si eventual plangandu-se de lumea cea nedreapta care nu-l ia in seama si nu-i apreciaza eforturile sincere si dezinteresate. In mod curios, asemenea om nu se va intreba probabil niciodata de ce nu face binele asta de il tot vara pe gatul altora intai lui insusi. Ori daca se va intreba, isi va raspunde rapid si foarte comod ca din pura generozitate si din sacrificiu pentru altii: ca el adica e un om bun si de aceea incearca atat cat poate (da’ e convins ca poate) sa ii ajute pe altii. Atata doar ca asta-i doar minciuna cea mai comoda de crezut, nicidecum realitatea.

In realitate, cei atat de preocupati de binele altora pur si simplu fug de munca grea care e necesara pentru a-si face cu adevarat bine sie insusi. Binele nu-i saracul un ceva asa general de-l poti gasi in drum daca-l cauti suficient. E mai degraba o consecinta a avansului si realizarilor personale. Dar este, evident, mult mai usor sa dai tot soiul de sfaturi altora decat sa incerci sa schimbi ceva in si pentru tine insuti.

Ziceam odata ca eu nu dau sfaturi. Nu pentru ca n-as putea si nici pentru ca nu-mi pasa de oameni. Ci tocmai dimpotriva, pentru ca imi pasa de fiecare om ca individ, nu ca simplu mijloc de a-mi satisface mie usor si ieftin o nevoie de utilitate sociala ori de manifestare a generozitatii. Si poate de asemenea pentru ca in 30 de ani de viata si-n diferite culturi in care am trait, n-am vazut oameni mai inutili, mai aroganti si mai daunatori decat cei pusi pe sfaturi. Dupa cum am si observat, de fiecare data, ca cei care pot si vor cu adevarat ajuta pe altii o fac intai de toate prin propriul exemplu care-i mai vizibil, mai clar si mai util decat orice sfat dat de doritorii de bine. Si o mai fac, cu eleganta si adevarata generozitate prin intrebarile si observatiile pe care le fac ori prin calea pe care o deschid – pentru ca ei au muncit intr-adevar intai de toate pentru ei insisi, devin astfel valorosi si de ajutor si pentru cei din jur, fara sa simta nevoia asta compulsiva a inutililor de a da sfaturi.

N-o fi degeaba nici zicala cu prostul care moare de grija altuia. Asa ca sa nu se mire nimeni de-l trec in categoria prostilor daca da sfaturi si are pretentia ca ma invata pe mine ori pe altii, inainte de a demonstra concret si tangibil ce a realizat el insusi de se crede capabil de asemenea lucru delicat si complicat. Si voi continua sa prefer compania oamenilor care isi fac intai de toate binele propriu prin munca onesta care aduce valoare, nu prin preocuparea pur declarativa ori intrupata in sfaturi pentru binele altora.

June 17, 2012

Raceala falsa a ceasornicarului

Filed under: Word Therapy — Diana Coman @ 5:30 pm

Autorul imaginii: Emmet Tullos III

Ma intreb daca ar spune cineva ca un ceasornicar nu iubeste ori nu apreciaza ceasurile. Ca nu e capabil sa le vada decat drept un morman de rotite si resorturi de reparat. Ca nu le apreciaza in fapt drept instrumente ori chiar opere de arta in intregimea lor, ori ca le intelege (daca intelege!) utilitatea si frumusetea mai putin decat cei care n-au desfacut niciodata un ceas ori chiar decat cei care nu fac din asta o meserie. Ma intreb daca ar chiar sustine cineva ca ceasornicarul nu vede ceasul din cauza rotitelor.

Desigur, un ceasornicar robot, programat a desface, curata, repara si reasambla ceasuri, va intelege probabil doar mecanismul ceasului, nu utilitatea sa, nici folosinta ori nevoia pe care o acopera. Si va vedea in orice ceas, oricat de neobisnuit, nimic mai mult decat urmatoarea sarcina de lucru. Pus sa prezinte ori evalueze un ceas, robotul-ceasornicar va vorbi cu siguranta doar despre mecanism si despre tehnica de curatare, caci atat incape in notiunea sa de ceas. Totusi, oamenii nu devin roboti doar prin aplecarea migaloasa catre ceasornicarie. Asa ca n-ati acuza -zic eu- un ceasornicar ca nu pricepe ceasul ca masurator al timpului si-al destramarii noastre, doar pentru ca el stie in amanunt mecanismul prin care se marcheaza fiecare secunda pe un cadran. Ori l-ati acuza in fond ca e robot, doar pentru ca-i dispus ori doritor a cunoaste si mecanismul ceasului, nu doar utilitatea lui? Si totusi…

Am uneori o curiozitate ca de ceasornicar al firii: precisa, migaloasa, rabdatoare. Si dispusa a desface mecanismul oricarui lucru si oricarui fapt in bucatelele cele mai mici, pentru a le intelege pe fiecare in intimitatea lor, precum si-n impreunare cu cele din jur. Constat cu ceva surprindere, ca multi trag instant concluzia -de care tin cu indarjire- ca asta ma face… robot (ceasornicar ori ba). Ca adica aceasta aplecare spre intelegere imi limiteaza altminteri experienta ori chiar cunoasterea de nivel mai inalt, integrativ. Si ca imi limiteaza mai ales, ori chiar anihileaza pe de-a-ntregul, sensibilitatea si simtirea. Ca de obicei insa, concluziile fiecaruia releva mai mult despre cel care le enunta decat despre cel caruia ii sunt teoretic aplicate.

Cei care gandesc ca toti ceasornicarii (si mai ales cei buni) sunt cu necesitate roboti, traiesc probabil cu ideea gresita ca ar fi o opozitie intre simtire si gandire, cu prima drept metoda superioara (daca nu chiar unica) de cunoastere. Incapabili (ori nedispusi) sa integreze cele doua, le vad intr-o opozitie si-si irosesc fortele luptand cu “partea opusa”, caracterizand-o prin defecte pe care le transpun automat insasi persoanei ce alege in opinia lor calea “opusa”: gandirea (cea migaloasa, analitica mai ales) e asadar rece si-i limitata si-i marunta de vreme ce vede amanuntele dar nu si imaginea de ansamblu. Iar insasi recurgerea la gandire analitica intr-o situatie oarecare si indiferent de motiv ori scop devine in opinia lor un atac pe care se grabesc sa-l combata. Atata doar ca se lupta evident cu un inamic imaginar, creat de falsa opozitie gandire-simtire.

Raceala si limitarea de mai sus nu-s in fapt a fi puse in carca gandirii analitice – nefiind fiinta, o biata abordare n-are cum sa fie nici rece si nici calda, ea doar este, o simpla cale, mai potrivita pentru anumite descoperiri, mai nepotrivita pentru altele. Iar gandirea analitica pur si simplu releva informatie, faciliteaza intelegerea modului in care se petrece un anumit lucru, ofera unelte pentru rationamente ulterioare si predictii. Totusi, nu impune automat decizii, nici nu le forteaza. Cel putin nu pentru mine, caci nu-s robot. Doar un fel de ceasornicar, uneori.

June 14, 2012

Abuzul de “noi”

Filed under: Sense and nonsense — Diana Coman @ 4:18 pm

Cred ca nu sunt dotata fizic (si psihic?) pentru simbioza totala cu semenii mei oameni care totusi se exprima in locul si-n numele meu (“suntem”, “facem”, “noi” etc.) pe mai toate blogurile, pe toate gardurile publicitare si pe toate afisele electorale. Ma irita chestiunea si imi repugna cei de se exprima astfel: am senzatia clara ca pasul urmator ar fi sa faca o tentativa de a-mi incerca si mancarea din farfurie, hainele din dulap, salteaua din pat, amicii, sotul, mintea si simtirea. Ca de vreme ce n-au nevoie de acordul meu pentru a ma inrola teoretic (ca practic n-au cum) in tot felul de stiluri de viata si abordari, de ce-ar avea nevoie de asa ceva pentru lucruri cu mult mai marunte in fond?

Repulsia de mai sus n-ar fi musai o problema in sine. As putea s-o pun in fond pe seama unei bizarerii personale pe care sa mi-o asum ca atare (fara a simti musai nevoia sa o impart din start cu toata lumea). As putea de asemenea sa o iau pur si simplu ca pe o figura de stil nereusita, o chestie eventual de prost-gust, dar fara impact major ori importanta reala. Insa imi pare din ce in ce mai mult ca e cu totul alta chestiunea de se ascunde dupa acest simplu abuz de “noi”.

Incep prin a spune ca n-am nimic impotriva unui “noi” real, concret, sustinut de interactiuni, afinitati si fapte reale. Ba chiar sunt parte din felurite astfel de “noi” si ma bucur de fiecare. Insa toate aceste amicitii, prietenii, comunitati, echipe, iubiri, trairi impreunate au fost si sunt, fara exceptie, intai de toate traite pas cu pas intru fiinta. Abia apoi, la un moment dat, au devenit in fapt suficient de reale, de concrete, pentru a fi numite si recunoscute ca atare drept “noi”. Insa abuzul de “noi” facut pe toate gardurile functioneaza s-ar zice exact invers: intai declara un “noi” oarecare, crezand ca-l si creeaza astfel, prin simpla putere a convingerii ori a cuvantului. Ajunge sa spui ca nu esti singur zice-se si dintr-o data vei fi inconjurat de altii ce gandesc nu doar la fel ca tine ci de-a dreptul impreuna cu tine. Ajunge sa spui “noi” si vei avea deja o armata de sustinatori pentru cele ce spui.

E posibil ca tocmai un fel de fuga de singuratate sa fie resortul intim al acestui fals noi, declarat intru fiinta mai degraba decat cautat si creat pas cu pas si cu neostoita truda. E probabil ca nesiguranta si teama de a sta singur si pe propriile doua picioare sa ceara exprimarea mai confortabila a unui noi fie el si imaginar. E posibil chiar sa fie ca un fel de steag alb, ca o incercare initiala de a evita posibilele conflicte prin declararea unei apartenente nedefinite si deci generalizate: nu dati in mine, sunt unul de-al vostru, oricine ati fi. Si in sfarsit, e posibil chiar sa fie pur si simplu consecinta inevitabila si nefasta a modei corectitudinii politice: cum nu-i voie a remarca diferentele cele mai evidente, mai ramane doar sa re-afirmam cu fiecare ocazie faptul ca suntem…la fel.

Intre atatia de posibil si probabil, nu am musai curiozitatea de a discerne fin care-i de vina si in ce masura, cu precizie milimetrica. Mi-e de ajuns sa constat ca toate-s pana la urma semne clare de probleme majore ale individului, care se manifesta deci extern prin acest atat de convenabil “noi”. De altfel, cei care creeaza cu adevarat in jurul lor comunitati reale, cei care ar putea intr-adevar sa spuna asadar “noi”, vorbesc cel mai adesea -cand au ceva serios de zis- la persoana intai singular. Pentru ca intai de toate ei aduc o contributie a lor personala, pentru care se aduna in fapt ceilalti. Pentru ca un “noi” real nu apare si nu evolueaza spre nicaieri niciodata prin simpla repetitie in cerc a elementelor comune, ci tocmai prin interactiunea celor diferite. Interactiune care-i singura de altfel capabila de a evidentia pe de o parte, prin contrast, ceea ce chiar e comun – si de a creea pe de alta parte, ca produs, noi experiente, intelegeri, trairi, idei si abordari nu doar comune ci si, pe drept, impartasite.

June 8, 2012

Zvonacul de Internet

Filed under: Dark Modern Ages — Diana Coman @ 6:23 pm

Printre ocupatiile de le omoara Internetul mai rapid ori mai in chinuri e si cea de colportor de noutati, mai cunoscut sub numele de zvonac 1. O omoara asa cum omoara evolutia pe cei neadaptati, aproape tangential si fara rautate, chiar fara intentie s-ar putea spune: pur si simplu o face inutila si deci fara folos si fara apreciere reala de la cei din jur. Totusi, moartea unei ocupatii nu aduce dupa sine instant si disparitia celor de o practica. In consecinta, e plin Internetul de zvonaci care-s convinsi inca de utilitatea proprie. Sa-i mai las deci cu convingerea asta inca un pic, cam pret de doua paragrafe, cat lamuresc intai mai clar ce si cum e in fapt zvonacul despre care vorbesc.

In versiunea sa cea mai legitima, zvonacul e in fapt un element pozitiv in comunitatile altminteri izolate: el nu inventeaza noutati, ci realmente le cauta si le vaneaza. Iar cand le prinde, fie si partial de cate-o coada de idee, zvonacul aduce noutatile in piata publica asa cum le-a gasit, mai hartanite ori mai intregi, mai putrezite ori mai proaspete, mai mici ori mai mari. Le aduce si le imparte darnic tuturor, caci asta e rasplata lui, momentul de atentie in care lumea intreaga (bucatica lui de lume mai exact) chiar il asculta cu atentie. Pentru ca altminteri pe zvonac nu-l asculta nimeni, de vreme ce el din sine insusi nu are nimic de spus, ori nimic demn de ascultat. In termeni tehnici, zvonacul e pur si simplu un releu, potential amplificator, un repetitor: el primeste informatie dintr-un loc si o repeta in altul. Valoarea pe care o aduce el celorlalti consta in transferul de informatie dintr-un loc in altul: zvonacul e un simplu sofer de camion care din intamplare cara informatie in loc de rosii, nimic mai mult.

Mutat insa pe Internet, zvonacul si-a schimbat modalitatea de vanare, transport si desfacere in piata publica a informatiei, dar nu si-a schimbat si esenta indeletnicirii sale de repetitor. In loc sa asculte pe la usi incuiate ori -mai valoros- sa calatoreasca departe pentru a aduce informatie proaspata, zvonacul internaut pur si simplu viziteaza cateva situri, aduna informatie de baza despre un subiect, o insira pe ata in bucatele una dupa alta si o pune plocon audientei, pe blogul propriu, drept “articol”. Dupa cat e de dispus totusi sa munceasca ori ba, zvonacul internaut aduna si insira mai multa ori mai putina informatie din alte parti, de la un singur videoclip gasit pe youtube pana la cateva imagini cu informatia de baza aferenta: cine-i autorul si ce a mai facut el pana atunci.

Indiferent de intinderea sirului de informatii de le insira insa, ceea ce defineste in mod unic zvonacul e faptul ca toata contributia lui reala sta in repetarea unei informatii din alte parti, asa cum o gaseste. El nu interpreteaza informatia nicicum, nu o filtreaza intr-un mod util unei anumite comunitati, nu o pune intr-un context, nu o investeste cu o apreciere anume personala care ar putea rezona cu o audienta si nici macar nu ii ofera o prezentare anume potrivita unei audiente-tinta. El doar repeta, ca intotdeauna. Si intrebat care-i e contributia, sustine inocent si ferm convins de propria-i dreptate ca ajuta in esenta oamenii sa cunoasca un lucru nou care merita cunoscut.

El nu ajuta in fapt pe nimeni. Ba chiar, la rigoare, mai rau face. Pentru ca pe Internet, spre deosebire de lumea satelor (ori statelor) izolate, informatia e deja repetata pana la greata in o mie de locuri. Si-n majoritatea acestor locuri, e repetata in acelasi mod inutil, mecanic, fara contributii proprii, la concurenta cu masinile care fac back-up la baze intregi de date.

Pentru corectitudine, se cade totusi a recunoaste grauntele de realitate care-i permite zvonacului -intru prelungirea agoniei sale- sa pretinda fata de sine insusi ca si-ar aduce in fapt o contributie reala, facand deci ceva cu adevarat util: deoarece fiecare va afla o informatie anume prima data dintr-o sursa oarecare, pur aleator se mai intampla ca cineva sa afle informatia cu pricina fix de la zvonacul X in loc de Y, ori de Z, T si tot asa. Si aceasta anomalie in fapt -ca anomalie este- va fi cu atat mai frecventa cu cat mediul in care se invarte zvonacul e mai inapoiat. Inapoiat fie in sensul de neconectat la surse primare de informatie, fie in sensul de nepriceput in a se informa, fiind deci mai degraba un receptor pasiv de informatie aleatoare decat unul activ si cu discernamant.

Consecinta cea mai urata a celor de mai sus e ca zvonacul va cauta si chiar sustine practic mediile inapoiate, dat fiind ca pe masura ce un mediu evolueaza, isi va marginaliza zvonacii din ce in ce mai mult, pana la completa si desavarsita uitare si cadere in irelevanta. Motiv pentru care merita cautati si expusi zvonacii dintr-o comunitate, ca o masura clara si de necontestat a inapoierii comunitatii cu pricina: cu cat sunt ei mai raspanditi, mai activi si la rigoare chiar apreciati, cu atat e comunitatea in totalitatea ei mai lenesa si mai inapoiata.

In cazul fericit, expunerea aceasta poate avea chiar o sansa de a transforma zvonacii in membri mai utili avansului real al tuturor: cei care nu repeta informatie, ci ofera interpretari, puneri in context, explicatii, filtrari, sinteze, legaturi intre informatii pana atunci separate, conexiuni, perspective noi. Altfel spus, din repetitor care doar ingroasa zgomotul de fond, zvonacul capata astfel o sansa de a deveni producator de ceea ce conteaza: sens.

Sansa insa nu e in sine suficienta pentru transformare, evident. Unii zvonaci o vor refuza intotdeauna, chiar virulent, preferand sa persiste in a ramane simpli colportori de informatie, ferindu-se de obositoarea si chiar periculoasa sarcina de a cauta si deslusi sensuri si mai ales de a incerca sa le prezinte tuturor, chiar si celor care nu vor sa le auda. Si vor continua deci sa creasca doar nivelul de zgomot informational in care prea ades si mult mai usor, se pierde sensul si devine greu de gasit valoarea.

Alegerea e a fiecaruia in fond, chiar si a zvonacilor.

  1. Zvonacul, precum si al sau prieten, Raspandacul, sunt denumiri datorate grupului Divertis, de prin anii ’90. Imprumut aici zvonacul de la ei intr-un sens adaptat.[↩]

June 6, 2012

Dragostea ca mecanism al invatarii

Filed under: Sense and nonsense — Diana Coman @ 7:08 pm

Despre dragoste se vorbeste mult si se intelege putin. Nu pentru ca ar fi musai peste putinta omului de intelegere, ci pentru ca multi prefera sa simta decat sa inteleaga, considerand gresit ca simtirea e in fapt incompatibila cu gandirea. Nimic mai fals in asemenea idee. Nimic mai dureros decat sa vezi un om alegand sa se piarda-n simtiri in loc de a se regasi in ele. Alegand sa-si iroseasca viata cautand si consumand dragostea ca pe un drog datator de visare care doar istoveste in loc sa si creasca fiinta. Caci eliminand intelegerea cu totul in speranta iluzorie de a trai doar beatitudinea pierderii in simtire, se elimina insusi motivul de existenta al dragostei: din treapta pentru evolutie, devine dragostea asta, traita doar asa pe jumatate, un simplu obiect de decor pe cat de frumos pe atat de efemer.

Scriam odata ca iubirea e ca o rezonanta a fiintei, acordandu-ne pe noi frecvente, perfectionandu-ne pe cele vechi. A o vedea doar ca pe o simtire inseamna a-ti nega natura de om ca fiinta inzestrata deopotriva cu gandire si simtire. Ori a-ti bloca parte din rezonanta, cea a mintii. Atata doar ca asemenea blocaj sfarseste intotdeauna ori prin a distruge inevitabil rezonanta-dragoste cu totul, ori prin nebunie pura – caci asta-i tot ce ramane in omul de a reusit sa isi distruga cu totul gandirea pentru a fi numai simtire si atat.

Din fericire, nu-i atat de simplu sa innebunesti nici chiar din dragoste. Din nefericire, multi s-ar zice ca incearca chiar cu disperare si perseverenta nemaipomenita sa o faca. Si rezultatul e asadar concluzia cantata, plansa, amarata si in general nefericita ca “dragostea e trecatoare”. Cu eventualul corolar ca trebuie adica sa o “traiesti” cat dureaza cat mai “intens” – adica fara minte. Ironia fiind bineinteles ca intensitatea trairii precum si durata sunt doar reduse prin asemenea incercare. Ironia fiind ca a trai dragostea cu inima si mintea deopotriva e singura cale de implinire care-i prelungeste in fapt durata si ii creste intensitatea.

Nu e intamplare ca majoritatea celor care vorbesc mult despre dragoste stiu cel mai putin despre ea. Pentru ca vorbesc mai ales pentru a-si amagi propriile simturi prin regasirea in scris a unei palide amintiri a simtirii – care insa le e singurul lucru ce le-a ramas din dragostea pe care au ales sa n-o implineasca, ci doar sa o devoreze.

Nu-i intamplare nici ca cei mai multi care vorbesc despre iubire vorbesc cel mai adesea despre pierderea ei mai degraba decat de implinire. Dorind a se pierde in simtire, dar fara a face pasul urmator de a-si avansa intelegerea prin ea, au ramas doar cu amintirea si uneori oboseala vibratiei, dar n-au descoperit o noua treapta, un nou prag si deci posibilitatea unei rezonante inca mai profunde, mai intense.

La nivelul ei cel mai de baza, dragostea e pana la urma mecanismul unic al invatarii. Mecanism unic si simplu in eleganta eficientei sale, dar nu simplist. Din uterul mamei, copiii inca nenascuti se acordeaza la vocea ei – se indragostesc in fapt de ea. Pentru motivul simplu ca doar indragostiti de ea cu asa intensitate pot creste -adica invata viata- cel mai bine. Si la randul sau, mama primeste la nastere o deversare de hormoni “ai dragostei” care sa asigure si legatura inversa.

De o parte, copilul are nevoie sa se indragosteasca pentru a invata, pentru a putea primi invatatura. De partea cealalta, mama are nevoie sa se indragosteasca de propriul copil pentru a-i putea da atata invatatura in timpul atat de scurt pe care-l are in fapt la dispozitie. Cum inca nu stiu a face opozitii false intre minte si inima, copiii iubesc initial total, complet, atat cu inima cat si cu mintea si isi implinesc -cat depinde de ei cel putin- dragostea pentru mama. Si de aceea mai rar se intampla sa nu fi fost dragostea asta de lunga durata ori de adanca intensitate.

Pe masura ce creste prin chiar dragostea aceasta dintai, fiecare copil gaseste desigur si alti oameni de la care are de invatat. Si atunci, natural, ii indrageste, mai mult ori mai putin, dupa cat de mare e nevoia lui de a invata de la ei. Si pe masura ce invata, isi implineste mai degraba decat sa piarda trairea – cand si-a terminat ucenicia la un anumit “profesor”, ramane totusi in mare parte “acordat” cu el si deci, intr-un anume fel, pentru totdeauna indragostit.

Ciclul acesta al indragostirilor si implinirilor prin invatare n-are in fapt final, caci e un drum in sine, drumul vietii, nu o etapa trecatoare ori o simpla halta. Dar multi aleg sa se opreasca vrand sa stea in mijlocul drumului in loc de a merge mai departe.

Alegerea aceasta se intampla exact in momentul in care cineva decide sa-si “traiasca” dragostea ca pe o petrecere a simtirii din care gandirea e exclusa ferm si cat mai total cu putinta. Orbit de beatitudinea rezonantei initiale care are in fapt doar rolul de a deschide noi usi, uita -ori nu doreste- sa faca efortul de a pasi prin aceste usi. Iar cand se inchide deschiderea si se termina rezonanta, el e ramas in acelasi loc, cu doar amintirea a ceea ce era promisiunea fericirii mai degraba decat chiar fericirea. Atunci omul cauta alta rezonanta, alta deschidere, si alta si alta si mereu alta…

Din toate aceste deschideri insa, ramane cel care le traieste doar ca simtiri numai cu oboseala cautarii si cu deziluziile adunate ale atator promisiuni pe care a refuzat sa si le implineasca. Nu-i mai ramane probabil nimic altceva decat sa-si cante ori strige ori scrie oboseala si neimplinirea, punand-o cu totul in carca dragostei ca sentiment trecator, continuand astfel sa nu vada ca-i doar alegerea lui dintotdeauna de a-si omori si pierde iubirile.

Fiecare iubire e asadar mai mult decat o simtire: e posibilitatea unei evolutii. Depinde de fiecare daca alege sa o implineasca traind-o cu inima si mintea, ori doar s-o iroseasca infruptandu-se din simtire ca dintr-o masa gratis.

Nimic nu-i tocmai gratis pe lumea asta. In cazul asta pretul e nefericirea si neimplinirea.

Work on what matters, so you matter too.