... Tudor Enea¹ isi descrie o banala fleoscaiala prin padurile patriei. Cum ploaia ma inspira intotdeauna, i-am furat ideea cea atat de originala a cum te ploua prin munti primavara si am suplimentat scrierile plouate cu doua variante de text pe tema. Ce-i in ghilimele e textul lui, sa nu se creada plagiat, iar restul e amuzamentul meu, sper ca si al vostru. Cititorii ofticosi, sensibilosi ori altfel pur si simplu fara de galosi au dreptul evident sa faca spume de nervi si sa ploua cu injurii. Lectura placuta!

Varianta oengistico-sadico-erotico-hippioto-....

"Cand am iesit din padure norii s-au adunat peste noi" ca paturile pe oamenii strazii la un eveniment de caritate. "Primul tunet ne-a luat prin surprindere" reverberandu-ne in creier cu intensitatea urletelor de fiara salbatica agila si flamanda. "Trasnetul a trecut aproape de crestetul copacilor", ca sfichiul biciului pe langa pielea infiorata brusc - de frig, de frica, de anticipatie?

N-am avut mult de asteptat. Cu sunet sec si repetitiv, ploaia ne-a lovit piezis cu "gheata cat bobul de piper" care ni se scurgea rece si neinduplecata pe ochi, pe nas, pe gat, pe pielea toata deja brobonata, deja uda, deja fara aparare. "Si daca asta nu a fost indeajuns, in scurt timp s-a intetit" atacul, cu ploaia explorandu-ne in voie intreaga carne, cu ramuri de copaci crapand sonor sub biciul vantului, cu norii toti drept martori muti si neinduplecati cerandu-ne pedeapsa mai departe.

"In spate", padurea era neagra si intunecata ca un hau fara sfarsit. "In fata", cararea se pierduse pe sub ape si horcaia sonor la fiecare pas ce-i tulbura noroiul. Ne taram prin namolul altor vieti si altor timpuri imemorabile, zvarcolindu-ne-n clisa ca o ultima si futila impotrivire la expulzarea din padurea ce ne impingea inexorabil in afara vaginului ei protector. Prinsi in momentul facerii lumii, al facerii noastre, abandonasem lupta si ne acordasem pasii si respiratia la ritmul nemilos al ploii. Ca un spasm, fiecare rafala noua ne impingea mai departe, mereu mai departe si-i eram recunoscatori pentru suferinta care ne facea sa nu ne oprim.

"Cabana era departe" iar "civilizatia la fel", undeva intr-un timp paralel cu acest moment iscat din trecutul lumii insesi. Cu fiecare pas si fiecare supunere in fata norilor, a ploii, a vantului si a padurii, pierdeam notiunea insasi de civilizatie, ori de caldura, adapost ori liniste. Si castigam in schimb ceva din primordialul propriei fiinte, al luptei insesi care-i viata. Dezbracati de civilizatia intreaga in doar cateva momente sub biciul fara mila al furtunii, ne descopeream atrofiate, dar inca functionale, instinctele originale de pribegi, ratacitori sub cerul larg, de-i el senin ori negru a furtuna.

Varianta insensibilo-analitico-explicativa

"În spate, înfricoşătoare şi neagră, pădurea părea sinistră. În faţă, cărarea se pierdea într-un lac care apăruse odata cu ploaia." In laterala, frunze de brusture buburos clampaneau amenintator biciuindu-si sadic vecinii. De sus, ploaia cadea uda in jos, explorandu-ne fara rusine intimitatea pielii noastre rozalii. Iar de sub noi auzeam uruitul crunt al placilor tectonice.

"Paşii se afundau în noroi, pelerinele de ploaie erau ineficiente." Umbrelele erau lipsa, iar altceva impotriva ploii nu stiu sa existe, asa ca inchei paragraful.

"Ne mişcam greu, fără vlagă, ca două trunchiuri de copac, ce încercau să evadeze pe ploaie din pădurea ce nu le mai dorea prezenţa." Cu indarjirea trunchiului de copac, continuam sa ne taram, caci stiam ce patisera alte trunchiuri care-si ratasera evadarea.

"Cabana era departe, civilizaţia la fel." Din fericire, o usurare de materie era intotdeauna posibila in foile ude. Si moi.

"În ochii deschişi visam lacul ca marea şi litoralul fierbinte era doar o iluzie spulberată. " Aveam in schimb lacul de ploaie si ne iubeam iluziile spulberate. "Cu apa şiroindu-ne pe frunte, căutam astrul să ne încălzească. " Ori un calorifer macar. Nu si o soba, ca eram trunchiuri de copac...

"Mâncare nu mai aveam, apa din sticle era pe sfârşite. După o noapte de frig, acum aveam drumul prin ploaie." Am fi mancat de-ar fi fost mancare, am fi baut de n-ar fi fost apa pe sfarsite. Ne-am fi si incalzit, de am fi avut minte cat sa luam cu noi ceva impermeabil. Asa, mergeam doar inainte, simtindu-ne eroi (si trunchiuri!) pentru o zi de mers prin ploaie catre caldura sigura. Catre civilizatia in care nu ploua niciodata. Catre palinca! Simteam cum ne revine seva-n trunchi...

1. Care e, citez: "un miez de nuca înconjurat de patru pereţi de iubire", ori, cand reuseste sa iasa din celula de iubire probabil, "un ghimpe uneori catifelat..." ↩

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0