Ossa Sepia

Deși nu mi-am propus anume să inventariez blogurile de limbă română, în cei câțiva ani de când citesc prin jur, s-a conturat pe nesimțite o imagine pe care nu pare să o mai tulbure – în sens de contradicție – cam de multă vreme ceva anume nou. Și zic că n-o tulbură nu pentru că n-aș mai descoperi bloguri noi (doar apar mereu), ci pentru că toate cele noi se înscriu fără probleme în imaginea deja existentă, în categoriile până la urmă deja observate. Ceea ce înseamnă totuși, din perspectiva mea, că am deja o imagine suficient de aproape de realitate încât să merite la o adică pusă în cuvinte, spre eventual folos, spre eventuală corectură, spre eventuale concluzii. Iar concluzia principală e că majoritatea blogurilor par a pretinde în fapt că sunt alta decât sunt.

Această discrepanță între ceea ce este un blog și ce se vrea e de cele mai multe ori pur și simplu o confuzie a autorului blogului. Nu-i făcută din rea voință cât mai degrabă din neștiință (ori din lipsa modelelor s-ar putea spune): blogul e văzut în principal drept o modalitate de a fi brusc “formator de opinie” și în concluzie majoritatea lumii se chinuie să… formeze opinii altora cu blogul propriu. Atâta doar că de multe ori efectul e la fel de comic (ori tragic, după cum aveți dispoziție) pe cât e până la urmă un om care participă la curse într-o mașinuță de carton ori într-un căruț. În fond dacă are patru roți – fie ele și desenate – atunci cu siguranță e mașină, iar cum el a văzut mașini doar la curse de formula 1, atunci cu siguranță exact asta ar trebui să încerce și el să facă: să participe direct la curse.

E drept că un blog poate ajunge să influențeze opinia altora. Dar nu înainte ca autorul blogului cu pricina să fi ajuns el însuși în fapt capabil de a face așa ceva. Poate părea banal, dar din ce văd pe o mulțime de bloguri s-ar zice că nu-i suficient de clar faptul că blogul în sine NU face din cineva mai formator de opinie decât este. Ba chiar s-ar putea să facă mai puțin la o adică, dat fiind că a fi capabil de a influența opiniile unui cerc de prieteni ori chiar ale unor oameni dintr-un anumit domeniu nu înseamnă musai că dacă-ți faci blog vei avea și cu el fix același rezultat. Faptul că e posibil să te citească (asculte) mai mulți dacă scrii pe un blog nu înseamnă automat că o vor și face. Câtă vreme nu ai ce le spune de interes pentru ei, tot n-o vor face. Câtă vreme mașinuța ta încă e de carton ori încă scârțâie dacă încerci cu ea un viraj mai serios, degeaba stai pe pista de formula 1, că tot n-ai să reușești să contezi la vreun fel acolo. Ba chiar s-ar putea să-ți pierzi vremea mai rău decât dacă ai sta în garaj, meșterind, ori dacă ai face ture de probă pe mijlocul câmpului.

Zic cele de mai sus pentru că n-am văzut până acum în limba română nici măcar un singur blog unde autorul să își propună de exemplu lămurit și explicit să învețe ceva anume. Și să se țină de această idee. Să folosească blogul până la urmă ca pe un caiet public unde-și notează ce învață, își urmărește evoluția și-și alege în fiecare moment pasul următor. Altfel spus, n-am văzut încă un blog în limba română folosit public și explicit drept ceea ce este el în primul și în primul rând: un loc extraordinar pentru exerciții, pentru antrenament, pentru creștere.

Ei bine, dacă n-am văzut, am de gând să văd. Chiar aici. Declar oficial blogul acesta un blog de exercițiu, iar în zilele care vin am să îl restructurez ca atare și-am să pun și “materiile”.

Un om care ajunge într-o fundătură, se întoarce şi porneşte pe alt drum. Ori sparge zidul şi merge mai departe. A treia alternativă e doar întâmplarea că se sparge cumva zidul de la sine, de la un trecător, de la o altă acţiune oarecare. Totuşi, nici un om normal nu petrece zile în şir ori chiar ani în faţa unui zid, pur şi simplu aşteptând acea acţiune întâmplătoare care îi va permite să treacă mai departe. Ar putea la fel de bine să aştepte ca să-i crească aripi pentru a trece peste zid. Şi totuşi, în fapt, eu fix asta am făcut cu scrisul aici pe blog: aştept în faţa unui zid, ca să îmi crească aripile, din nimic, din întâmplare, dintr-o şansă nenumită. Singura mea scuză pentru astfel de aşteptare e aceea că nu văd zidul cu pricina. Chiar dacă mă opreşte ferm şi clar de fiecare dată.

Zidul acesta invizibil e numit în general blocaj. Nu-i ceva nou, nu-i invenţia şi nici măcar descoperirea mea. Ba chiar la scris e cunoscut drept writer’s block, blocajul scriitorului. Ca noţiune, blocajul intervine atunci când găsesc în fapt oricând altceva mai urgent ori mai important de făcut decât îndeletnicirea cu pricina, în cazul acesta scrisul pe acest blog (incredibil CE şi CÂTE pot fi brusc mai urgente…)

Blocajul totuşi nu-i nimic mai mult decât întâlnirea unui zid, chiar dacă e unul invizibil, căruia uneori nu-i pot evalua nici substanţa, nici întinderea. Indiferent de caracteristicile zidului acestuia însă, exact ca în cazul unui zid concret, există doar două alternative reale pentru depăşirea lui: ori întoarcerea şi încercarea altui drum, ori spulberarea zidului-blocaj.

Şi totuşi, de (prea) multe ori până acum mi-am perceput – ori acceptat – blocajul acesta drept final şi m-am oprit pur şi simplu. Nevăzând zidul, am refuzat cumva să îl recunosc ca atare ori să fac cale întoarsă în faţa lui. Am rămas pe loc, abandonându-mi în fapt sinele în faţa zidului pe care nu-l văd, refuzând şi lupta şi retragerea din faţa unui inamic pe care nu-l cunosc ori nu vreau să-l recunosc. Şi am rămas astfel încleştată în fapt, cu adevărat blocată pe o anumită dimensiune, într-o anumită direcţie. Poate am mai luptat din inerţie o vreme, poate uneori am avut noroc şi am găsit totuşi cumva o cale peste zidul câte unui blocaj anume, doar ca să mă opresc în următorul. Pentru că atâta vreme cât nu recunosc în fond blocajul drept fix ceea ce este – o luptă refuzată ori una pierdută – depăşirea lui va fi mereu mai degrabă o chestiune de noroc, de întâmplare.

Odată cu recunoaşterea blocajului ca atare însă, am libertatea alegerii între cele două opţiuni: replierea şi încercarea altei căi posibil deschise ori atacarea zidului cu tot ce găsesc mai potrivit. Ambele opţiuni presupun în general ceva pierderi, ceva durere, ceva chin. Ceea ce nu le face însă mai puţin reale ori cu mai puţine şanse de succes. Rămâne, desigur, de decis anume care pierdere ori care chin anume sunt cele pe care le voi alege pentru a trece de blocajul – de zidul – acesta anume. Ori ce sunt dispusă să pierd doar ca să aflu mai multe despre natura zidului în sine. Primul pas e chiar articolul acesta.

Trecând eu pe la bordelul Porcului de York și văzându-i indignările de sezon pe tema brazilor sacrificați an de an, mi-am adus aminte că am scris cândva cam la subiect și am apucat repede-repede să promit că sap după articol. Pentru ca să constat de dimineață două chestiuni cam neplăcute: din ceva motiv n-am pus deloc articolul cu pricina pe blogul acesta (e prin alte părți, dar hm) și în plus… nici nu-mi prea mai place articolul!! Mdeci ar cam trebui în fapt să scriu altul, dar cum am apucat deja de-am promis că-l scot pe acesta de la naftalină, iaca îl scot și voi mai vedea apoi… Așadar:

O, brad frumos, cu cetina tot verde…

Mai exact verde până când începi să-ţi laşi cetina aia nesuferită (încă verde) pe covorul meu pufos. Te suport o vreme, îţi explic pericolele unei astfel de atitudini, continui să-ţi schimb apa chiar dacă tu profiţi de ocazie şi îmi laşi cetina aia verde până şi în păr, pigulesc la mână acele de pe jos într-un efort disperat de a salva aparenţele, dar tu te încăpăţânezi doar să înrăutăţeşti lucrurile. Şi atunci, (când deja vitrinele de Crăciun s-au stins şi cele de Paşte se pregătesc), îţi smulg podoabele, te hăcui în bucăţi şi te trimit pachet de unde ai venit: marş înapoi în natură, material reciclabil ce eşti. Am aproape un an intreg pentru ca să uit neruşinarea ta şi să pot cânta din nou în ton cu vocile cristaline de copii clinchetind a clopoţei nevinovaţi:

O, brad frumos…

E drept, cu ceva ani în urmă, peste vocile clinchetind a clopoţei mai erau şi nişte voci clinchetind a indignare, a dreaptă şi corectă oripilare în faţa atâtor masacre verzi. Şi o preamărire a rivalului tău cu adevărat veşnic verde (sau argintiu, roz, portocaliu etc.) din plastic. O, minune a secolului de plastic, bradul instant şi bine crescut care nu-ţi cere bani decât o dată, nu-ţi murdăreşte covorul niciodată şi salvează copacii planetei. Sau, de la Toma Caragiu alias O. Tannenbaum citire: bun şi de brad şi de gladiolă întrucât nu seamănă nici cu una, nici cu alta.

Atât de practic, de economic, de binecrescut, de ecologic, de…verde bradul ăsta de plastic! Plină de responsabilitate pentru planeta Mamă, pentru viitorul copiilor noştri, pentru Univers, am dat târcoale brazilor de plastic. Am studiat minunatul verde otravă, plăcutul argintiu cromat, exoticul roşu şi alb de Moş Crăciun vândut publicităţii unei anume băuturi. Am privit pe geam şi am văzut un camion transportând vreo sută de brazi adevăraţi, mirosind a cetină, a pădure, a zăpadă. Dar de fapt tot atâtea cadavre de brad, îmi şopti conştiinţa sau poate un gând veşnic verde. Şi am întors din nou privirea spre marile puzzleuri 3D în formă de brad, spre acele de plastic împodobite în lumini de plastic. Dar ce-are pămătuful ăsta de plastic de a face cu un brad? spuse un alt gând din opoziţie. Şi am ieşit din magazin.

Tot ezitând între cele două alegeri, perspectiva unui sfârşit de an fără brad de orice fel capătă contururi din ce în ce mai clare. Când, deodată, ideea salvatoare: îmi iau un brăduţ în hârdău. Micuţ, să aibă loc să crească în casă pentru următorii zece ani măcar. Şi sper să rămânem prieteni, el veşnic verde şi frumos, iar eu cântându-i în fiecare an:

O, brad frumos…