Ca parte (cea mai puțin reușită aș zice) a tentativelor mele de conectare la cultura locală, am ascultat aseară cu zâmbetul pe buze (că de ce m-aș încrunta în fond?) o prezentare care era teoretic despre istoria orașului Reading, fiind însă în viziunea vorbitorului cum de-a ajuns el să scrie despre așa ceva, iar în practică mai degrabă o rezonabilă ocazie de studiu a unor obiceiuri destul de englezești: autoironia și atitudinea atât de pozitivă încât sfidează matematica elementară. Dar s-o iau pe rând și mai pe îndelete.

Autorul-vorbitor e un oarecare Stuart Hylton de care eu n-auzisem până ieri, de care Google a auzit doar din cauza reclamei la cărțile lui, de care BBC (stația locală de radio) însă s-a preocupat chiar cât de un interviu întreg. Ceea ce în fond e totuși bine, dat fiind că sunt mult mai mulți alții de care nici atât nu ai ce auzi. Omul se ocupă în fapt cu planificarea orașului¹ despre care însă n-a zis nimic dincolo de faptul că i-a oferit acces la hărți mai vechi care i-au dat la rândul lor idei că ar fi utile și chiar necesare diverse cărți ca un fel de albume prezentând istoria în imagini: uite așa arăta orașul în 1800 și uite așa arată acum. Zis și făcut, a muls omul ideea preț de 15 cărți și s-ar zice că încă nu e stearpă. Nu mi-e clar exact care-i marea utilitate, dat fiind că exercițiul nu-i nici suficient de detaliat cât să-ți permită realmente o urmărire a evoluției², nici suficient de documentat cât să-ți spună mare lucru nou. Dar pozele sunt artistice presupun și altminteri sunt puține cărți cu poze pe care să le mai poți răsfoi fără jenă ca adult...

Acest autor de cărți cu poze pentru adulți așadar a fost totuși măcar amuzant de urmărit aseară. Iar spre meritul său, s-a putut râde cu el mai mult decât de el. Ceea ce de altfel denotă la englezi mai degrabă un minim de politețe decât ceva atât de extraordinar pe cât l-aș putea considera la o prezentare a unui autor român (fie el și de cărți pentru copii). Partea pozitivă a acestei abordări e că face în fapt interacțiunea mult mai ușoară în esență prin relaxarea tuturor. Partea care tinde la zero e când se trage de plăcinta autoironiei pentru a chiar acoperi lucrurile făcute prost (în cazul dat incompetența tehnică completă a prezentatorului precum și niște erori necorectate la o carte reeditată).

Ca ariergardă la autoironie, englezii mai au întotdeauna și atitudinea pozitivă care-i în principiu bună ca să rezolvi ce-ai de rezolvat chiar dacă nu se aliniază planetele perfect, dar care-i uneori atât de puternică încât pretinde c-ar oferi prin simpla forță a pozitivismului celebra performanță a facerii din căcat bici care mai și trosnește (muzical dacă-i suficientă lume pozitivă în încăpere). În practică desfășurarea de forțe ale pozitivismului feroce e cam așa: se prezintă o adunătură de poze sub titulatura carte de istorie și sub acoperirea săgeților autoironice; după un anumit timp totuși, lumea devine oarecum imună la autoironie și începe să pună întrebări gen cum sunt alese pozele, cum sunt structurate, care-i ideea totuși dacă e o carte, cam la ce ar servi în fapt șamd; pozitivismul intră în acțiune pe filiera lui n-avem structură, dar totuși e frumos, sunt alese după preferințe, dar acesta e privilegiul autorului, nu e chiar ca să servească, dar e teribil de interesant, vă spun eu șamd. Iar dacă îți alegi bine audiența și înfigi ceva amici prin ea, va crește pozitivismul chiar și mai tare: e excepțional, pentru că a muncit fi-su la poze, iar dacă-i muncă, e cu siguranță și utilă...

Dacă ar mai tăia doar o țâră din atâta pozitivism, cât să încapă și reflecția onestă, zic c-ar fi chiar perfect.

1. City planner ar fi meseria, dar nu-i știu echivalentul exact în română, că parcă arhitectul orașului nu-i tocmai același lucru. ↩

2. Un proiect mult mai detaliat în fapt există, dar e în derulare la Universitatea din Reading dacă nu mă înșel, propunându-și să digitizeze și armonizeze imaginile astfel încât să poți vizualiza efectiv transformările. ↩

Category: Tgdyk tgdyk

Comments feed: RSS 2.0