Mă bântuie numărătoarea Lukăi, pentru că-mi cade greu, pentru că-mi șade-n curmeziș oricum aș pune-o, pentru că o tot ronțăi pe la colțuri și nu-i dau de miez, ori n-o pricep. Ca exercițiu întru înțelegere, am încercat și eu să număr, dar eu nu le am cu numerele ori ele nu le au cu mine, pentru că nu-mi iese nimic exact, îmi dă mereu cu virgulă, cu pi pe paișpe, cu valori imaginare, cu zecimale nevricoase. Și de parcă iraționalitatea numerelor mele nu mi-ar fi de-ajuns să mă blocheze din numărătoare, îmi stă încă și mai în răspăr și-n curmeziș acel verb ascuțit și posesiv "am avut". Uite, să mai fac o încercare:
Am avut odată o iubire mare, atât de mare încât mi-era teamă că mă are ea pe mine și nu eu pe ea... s-o număr cu plus, cu minus, cu întreg ori cu fracție? Unde devine o iubire un întreg rotund și egal fix cu unul (ori cu doi)? Și ce înseamnă a avea ceva ori chiar pe cineva? Că-l poți distruge? M-ar fi putut distruge, da... Am avut așadar o iubire și pentru că nu puteam să o distrug, mă avea ea pe mine și atunci am evadat într-o seară când dormea iubirea mea amorțită de drumul lung, de monotonia trenului și-a peisajului, de luciditatea gândului rămas singur la comenzi. Știam cu claritate maximă că mă poate distruge și de aceea am distrus-o eu pe ea, încet-încet, parțial prin consumare, parțial prin asumare, parțial, apoi, prin fuga însăși. Și prin aducerea aminte, locul acela unde mi-s toate numerele iraționale.
Și totuși, am regăsit apoi iubirea și nu știu, e alta oare? Ori aceeași? Că-mi rezonează fibrele aceleași, chiar dacă fibrele în sine sunt întrucâtva schimbate, chiar dacă nu cântă niciodată fix aceeași melodie. De ce-ar face-o? Am avut cu adevărat o melodie? O mai am?
Am avut un birou al meu și doar al meu, făcut pentru mine, potrivit pentru mine. Deși l-am schimbat odată cu altul identic, a fost totuși același birou al meu - să-l număr drept unul, să-l număr drept două? Mi l-am încrustat în genunchiul drept, l-am umplut cu foițe și scrisori diverse pe care le-am aruncat când au ieșit iar la iveală după atâția ani. Nu mai erau ale mele, nici scrisorile, nici biroul și nu-i mai am nici urma în genunchiul drept, decât în amintire. În zilele acelea cu biroul, am avut și un soare anume, de apus, lumină în lumină. Era soarele meu? Că nu-l puteam distruge... și atunci l-am luat cumva cu mine, e soarele ceasurilor mele favorite de lectură. Și e peste tot în fapt și nu-s geloasă să-l împart cu alții. Îl am deci eu ori numai mi se pare?
Și tot așa, la infinit, numărătoarea mea e mai degrabă înșiruire de întrebări și de nedumeriri, iar totalul ori concluzia n-o văd nicăieri și se adună numere care în sine parcă n-au sens deloc, nu-mi spun nimic și nu mă dumiresc ori mișcă nici măcar cât au făcut-o demult statisticile tuturor războaielor lumii predate sec, comparativ, ca un exercițiu numeric. Mă depășește, s-ar spune, aritmetica elementară când e s-o aplic direct lumii, mie însămi, când o combin cu verbul a avea, când dă buzna prin simțiri.
În consecință, rămâne să studiez probabil matematica superioară a trăirilor. Și geometria ei - îmi pare un domeniu mult mai promițător, că la nevoie se poate oricând face un spațiu nou, cu reguli pe măsură. În geometrie e parcă spațiu ceva mai mult decât în aritmetică. Dar n-am să-l număr, nu.
Comments feed: RSS 2.0
Cum ziceam, nici mie nu imi e clar daca e aceiasi iubire sau o alta ... si numaratoarea in plus nu are nici o valoare in afara sau din afara. Sunt acele mici repere "geografice" ale simtirii proprii ce conteaza doar in noi si de altfel total inutile si cu putinta de masurare in raport cu ale altora.
Diana,un mic R aici,la-nceput: " numătoarea Lukăi".
Mi-au trezit impresii si nostalgii dupa impresii ambele numaratori.
@Cristian Oprea Multumesc, am corectat :) Numaratul e ..la liber :)
@Luka D Ah, dar geografia mea interioara vrea geometrie neeuclidiana :))
Mai ca parca ma bucur ca nu calculez universul in numere si traiesc intro fericita distopie nihilista. Platonistul de mine. Hehe.
Mie mi se pare oleacă mai fain și mai fascinant să spargi invarianții spațiului pe care ți-l reprezinți. Uneori unul și cu unul (sau una și cu una? bănuiesc că depinde de la un caz la altul) fac zero, plus un bit de carry care fuge pe undeva prin registrul de stare.
Alteori șaișpatru de biți nu-s de ajuns să reprezinți numărul de stări prin care te duce mintea. Că așa-i dânsa, mai fuge din când în când, uitând să se sincronizeze cu realitatea. De-aia când vine vorba de cuantificarea trăirilor eu nu strivesc corola, mă strivește ea pe mine. In Soviet Russia.
@Juice "Mai ca parca"? :) Relativistule!
@spyked Tocmai de aia imi cam ..fuge aritmetica asta elementara printre degete :)
Mie-mi sună mai degrabă a analiză decât a geometrie :-)
Sau n-ai inteles tu ultima fraza bine.
Da' mai degraba parca ar fi o functie : cand variabilele tind spre 0(sau cum le zice), spre o singura valoare unica, unitate-iubire merge bine, cand se indeparteaza de 0 merge prost.
Dar niciodata nu e perfect pentru ca nu poti imparti la zero ori cat de mult ai incerca, precum nu poti atinge niciodata un perfect.
Dar omul traieste fericit in goana dupa perfect, avand speranta. Cand in sfarsit realizeaza ca nu poate, shit bricks.
@Platon Pai eu am priceput aluzia ta la ideal (perfect ii zici apoi imi pare), dar n-as zice ca are locul aici. Sigur ca in sensul asta fiecare iubire e o instanta a iubirii ideale etc. Dar in numaratoarea personala eu parca nu le pot asa de clar delimita si numara cu numere intregi...
Iar fericirea n-as spune ca vine din "goana dupa perfect" cum o pui tu, adica mai exact din speranta de a atinge perfectiunea la un moment dat. Fericirea e mai degraba o stare de altfel si as zice ca are de-a face cu drumul si nu scopul. Idealul e prin natura lui de ideal intangibil in fapt si deci o "fericire" bazata pe ideea ca-l vei atinge e din start ratata, clar.
Variabilele in fapt in realitate cam mereu tind catre ceva, dar nu e musai mereu ceea ce vrei pana la urma. Pentru ca exista totusi o oarecare varietate si chiar redundanta, ai si o anumita flexibilitate, posibilitatea unor alegeri.
Hahaha deci cit a rulat pustiu'.
PS. E foarte simplu sa imparti la zero in practica : maninci tu cascavalu' cit e si gata.
@Diana Coman Dar tu vrei sa ucizi simtirea cu totul ... :P
@Mircea Popescu Cred ca va intelegeti voi mai bine ca mancatori de cascaval innascuti.
@Luka D Vreau zici? :) O testez cel mult, n-o ucid...care ramane, aia chiar este, nu se preface :P
[...] Diana Coman am cunoscut-o cu greu, mai bine zis ea m-a cunoscut pe mine si pana sa imi dau seama am inceput si [...]
simțirea ca o închidere funcțională...
… sau mai multe. Din câte știu eu – și chiar vă rog să mă corectați dacă mă înșel -, o bună parte din masculii offline și online consideră treaba asta cu afecțiunea și simțirile ca fiind rezervată exclusiv indivizilor aparținând genului fem...