S-ar zice că mi-am condamnat din start articolul anterior la ignorare de către diverși auguști cititori, pentru vina îngrozitoare de a-l fi început cu un cuvânt mai tabu decât sex: "vechi". Urmat chiar - gafă inimaginabilă - de un adjectiv criminal pentru tinerețea strălucitoare, adică "arhicunoscut" (adică e deja fumat și nu mai e la modă, bine?). După cum spune un vajnic cititor mai curajos decât alții: "de ce m-ar interesa pe mine treaba asta cu textele vechi?"
Clar că dacă-s vechi, nu-s interesante. Dacă-s arhicunoscute, nu-s interesante. Iar dacă-s și vechi și arhicunoscute, atunci n-au cum să fie altfel decât inutile, decrepite, probabil și urât-mirositoare, într-un cuvânt gunoaie nedemne de lectură și subiecte ce nu au cum să mai susțină o discuție interesantă (că dacă nu-i bârfă nu-i discuție, iar dacă-i arhicunoscut e logic că nu-i bun pe post de bârfă). Ironia acestei abordări mustind de profund dispreț pentru vechime e că... e veche. Și nu doar veche, ci chiar iscată în esență (ori propagată-n fapt) de un text vechi și arhicunoscut: "Contractul social", scris de Rousseau în 1762.
În textul cu pricina, scris acum aproape 250 de ani, Rousseau susține existența unei inocențe a copiilor(1) ca o valoare superioară și în fapt opusă experienței și vârstei. Mai mult, această valoare superioară și primordială se pierde odată cu trecerea timpului, pentru că experiența este, întotdeauna, corupere. În cuvintele lui Rousseau, "omul se naște liber, dar pretutindeni e în lanțuri", omul se naște bun, dar societatea (și implicit vârsta) îl corupe. Caz în care, evident, merită prețuite mai presus de toate noul și tinerețea, pentru inocența și bunătatea care le definește. Iar experiența și vârsta, anterior la mare preț(2), devin mai degrabă defecte decât calități. Și uite așa, o idee veche de un sfert de mileniu, explică (și a condus în fapt la) obsesia curentă pentru tinerețe și pentru nou, ignorarea și desconsiderarea vechiului, alergarea cu limba scoasă după ultima noutate pe care-o aruncăm la coș de îndată ce trec secundele și inocența noului pălește.
Acel "de ce m-ar interesa" ceva vechi e așadar expresia unui gând de demult, difuz în societate și nerecunoscut în fapt tocmai din cauza perversă că... s-a învechit. Și totuși, indiferent de vârsta sa cea venerabilă, s-ar zice că-i un gând mai prezent ca niciodată și că e chiar mai evident în faptele celor care găsesc că nu mai e interesant, că nu mai e modern. În faptele celor care confundă vechiul cu decrepitul și cu inutilul. În faptele celor care cred că dacă aleg să ignore trecutul care i-a creat în fapt pe ei înșiși precum și tot ce e în jurul lor, atunci trecutul acela nu contează și lumea însăși va avea, probabil, inocența și bunătatea noului.
Atâta doar că lumea este în fapt veche, iar cei care nu contează vor fi doar ei.
(1) Ideea inocenței copilăriei și inerenta nostalgie pentru inocența copilăriei e de altfel altă idee pe care o scoate acum lumea (ca de exemplu aici) fără să pară a ști de unde vine și cât e de veche.
(2) Mai vechi decât vechile scrieri ale lui Rousseau sunt, evident, scrierile lui Aristotel. Spre deosebire de foarte inocenții vremurilor curente însă, Rousseau cunoștea în fapt foarte bine, chit că erau atât de vechi, ideile pe care le-a detronat. Astfel, pervers, Rousseau a câștigat teren pentru inocență doar prin forța corupătoare a experienței sale s-ar putea spune. Posibil să-și fi sacrificat bietul de el inocența pentru scopul nobil ca beneficiarii acestei fascinații pentru nou să se poată acum întreba liniștiți: de ce m-ar interesa pe mine ceva ce-i vechi? De ce m-ar interesa, în fond, Rousseau?
Comments feed: RSS 2.0
Dacă ceva e vechi, înseamnă că e vintage (ce mai urăsc cuvântul ăsta), deci la modă și prin urmare arhicunoscut :-) Totuși cineva trebuie să-l mai și scoată de la naftalină așa cum faci tu cu textul lui Rousseau.
omul se naște bun
Bun economic? (după cum spuna cineva la o oră de economie)
There are two kinds of fools in this world : those that say : this is old and therefore good, and those that say : this is new and therefore better.
Continuând ideea cu bunul economic, având în vedere că după terminarea copilăriei majoritatea devenim resurse umane, se poate spune cu oarecare certitudine că omul se naște bun economic.
@Mircea Popescu: and the third kind: 90% of everything is crap.
@Mircea Popescu Let us be thankful for the fools. But for them, the rest of us could not succeed.
@Cristian Daca vrei sa privesti problema economic, atunci tine ce spui tu, dar nu prea are a face cu bunatatea si inocenta aceea. Ca era "bun", nu "un bun", adica adjectiv, nu substantiv.
Așa e, dar nu m-am putut abține de la glumiță.
Eu cred că te înţeli cu legătura asta dintre mirajul noului şi inocenţa începutului. Nostalgia după inocenţa copilăriei este total altceva, acea inocenţă era reală şi este firesc să îţi pară rău după ea odată ce ai pierdut-o. Asta desigur în ideea că ai avut-o când ai fost copil. Să notăm că se poate să existe şi excepţii.
Goana după nou provine, cred, din faptul că trăim la periferie, că suntem superficiali. Că avem un gol interior pe care permanent căutăm să-l umplem cu ceva. Că, fiind lipsiţi de profunzime, nu găsim ceea ce căutăm. Şi atunci căutăm ceva cu care să ne ocupăm mintea, nu cumva să rămânem o clipă tăcuţi. Nu cumva să ne punem nişte întrebări. Nu cumva să observăm cât de stupidă sau jalnică este viaţa noastră. Cât de lipsită de sens. Căutăm, de exemplu, emoţia, fericirea, şi credem că o vom găsi în cutare lucru. Dar apoi acel lucru, odată posedat sau cunoscut, ne dezamăgeşte. Şi atunci devenim din nou plictisiţi, pentru că nici un obiect exterior nu poate umple golul din noi, şi atunci căutăm altceva, nou, poate de data asta avem mai mult noroc...
Am auzit că în anul 200x (nu-l mai reţin exact) firma Colgate-Palmolive a creat câteva zeci de produse noi. În fiecare an schimbă denumirile şi etichetele unor produse. Şi în aproape toate magazinele, indiferent că sunt alimentare sau de alt tip, găseşti o serie întreagă de produse care au pe etichetă "Nou!"...
@Lotus Daca o pui asa, inseamna in fapt ca inocenta inceputului e "posibilitatea" care apoi nu e implinita. Dar tot nu-mi dau seama cum ar fi diferita in fapt inocenta copilariei de acelasi lucru, faptul ca atunci "totul era posibil".
@Diana
Eu zic că lucrurile sunt destul de simple cu această inocenţă a copilăriei.
Copii fiind nu avem încă formate anumite structuri de gândire şi suntem mai puri, mai curaţi. Încă nu ştim de manipulare, încă nu am fost perfizi, încă nu ne-am jucat cu sentimentele cuiva, încă mai vine Moşul iarna cu cadouri sau cu pedepse dacă nu am fost cuminţi. Avem acea drăgălăşenie pe care o au animalele. Te poţi uita în ochii unui animal de exemplu şi ştii că e sicer. Nu poţi face asta cu un adult.
Odată cu înaintarea în vârsta pierdem treptat aceste lucruri. Dacă vrei, sufletul ni se împietreşte. Mai există şi persoane care îşi păstrează cumva acea puritate pe care o aveau ca şi copii dar ele trebuie să fie inteligente, căci altfel restul lumii în general va urmări să profite de pe urma lor.
Da, ai dreptate, din acest punct de vedere maturizarea este o involuţie. O neîmplinire a noastră din punct de vedere spiritual, adică ca oameni. Pe plan interior.
Eu sunt de acord (parţial) cu ce ai scris că susţine Rousseau, după cum îţi poţi da seama şi din acest comentariu. Cu ce nu sunt de acord este că cele două, respectiv fascinaţia pe care o suscită noul pentru noi (în sensul că dacă este vechi nu mai este bun şi nu dăm doi bani pe el) şi inocenţa începutului ar avea vreo legătură. Atenţie la ce înseamnă acest interes pentru nou sau, mai bine spus, goană după nou. Una e fascinaţia unei NOI relaţii de iubire atunci când ea (relaţia) se materializează şi cu totul alta atracţia pe care o are cuvântul NOU scris pe eticheta unui produs. Chiar dacă poate sunt rude îndepărtate, să nu le confundăm.
Şi ca să dăm şi credit stăpânei casei, subscriu la afirmaţia inteligentă că această goană a noastră după nou este, în mod ironic, deloc nouă... :)
@Lotus Dar sa stii ca nu-i nevoie ori cerinta sa-mi dai mie "credit". Deloc. Mie-mi ajunge ca-i prinsa aici in cuvintele mele o bucatica de realitate si de adevar. Daca tu o recunosti sau nu, e strict problema ta, nu a mea.
Cat despre inocenta copilariei, aia cu vai, copiii nu stiu de manipulare e o gugumanie desavarsita. Copiii stiu foarte bine de manipulare si o folosesc de altfel cat de mult pot (de ex. se bocesc de zici ca mor daca nu le ia mami bomboane, ca doar au vazut ca mami cedeaza ca sa aiba liniste, sau tipa in public ca deh, mami se rusineaza si le da ce poftesc etc.)
In sfarsit "vezi ca e sincer" e in fapt "mi-e mie usor sa vad ca e sincer". In plus, la varste mai mari tine mai degraba de alegeri morale decat de copilarie. Alegerea onestitatii si realitatii in locul promiscuitatii morale si a viselor placute tine de fiecare, nu e rezultatul unei "pierderi". Si deci e drept ca maturizarea coincide pentru multi (prin alegerea lor) o involutie, dar nu-i deloc in sine asa ceva.
Da, cu plăcere... :)
Nu am zis că ai scris pe lângă. Am zis că nu au legătură cele două teme de discuţie. Că despre asta era articolul, nu? Şi menţin afirmaţia.
Păi da, mai bocesc, mai şi mint, mai şi fură bani de pe masă dacă-i laşi acolo... dar o fac cumva sub imperiul convingerii naive că tot ce există în univers li se cuvine de drept. Nu au conştiinţa apartenenţei unui lucru aşa cum o avem noi. Dincolo de asta, este foarte clar că ei au mult mai multă candoare şi inocenţă decât adulţii. Nu observi asta la copii? :) Just look close...
De ce ţi-e mai uşor să vezi că e sincer?
Nici nu susţin că maturizarea este prin ea însăşi o involuţie. Fireşte, ea este aşa în urma alegerilor pe care cel mai adesea le facem, ai perfectă dreptate.
Revenind, eu cred că articolul tău a plecat de la acel comentariu cu "ce m-ar interesa pe mine textele vechi", gen. Ideea principală pe care voiam să o scriu aici este că nu văd o legătură între această atitudine şi inocenţa începutului sau a copilăriei, sau nostalgia după ele, aşa cum am senzaţia că propui tu în articol. Cam asta voiam să spun.
Ase m-am temut ca linku' ala ie catre mine mai Cristian mai...
@Lotus Chestiunea este ca ceea ce spui tu aduce mai degraba argumente in favoarea paralelei intre "atractia/fascinatia pentru nou" si "inocenta copilariei". Pentru ca nostalgia pentru copilarie e in fapt tot nostalgia dupa acele posibilitati inca neexplorate (si in fapt, ulterior, neimplinite, ca acolo e baiul).
Ti-e mai usor sa vezi ca e sincer pentru ca are mai putina complexitate ca individ. Complexitatea nu e opusa inocentei. Iar altminteri manipuleaza foarte constient si cu intentie, nu ca "vai, au senzatia ca". Nu ca "mai bocesc" ori "mai mint" ci observa foarte atenti CE anume are efect asupra adultilor in modul dorit si apoi pun in aplicare, fara jena si fara probleme.
Plus ca sa stii ca daca mergi pe teoria ca daca "crede ca totul i se cuvine atunci inseamna ca nu fura", faci inocenti o serie intreaga de adulti (in scripte cel putin) la fel de bine.
@Mircea Popescu: ha ha ha! Tocmai ce mi-ai dat o idee.