Trezit de zbaterea geamului deschis de furtună, bărbatul se ridică hotărât și închise fereastra, trăgând și draperiile grele de brocart în dreptul lor. Un fulger răzleț, filtrat de vișiniul draperiei, înflori pentru o clipă pieptul tinerei adormite. Bărbatul însă nu-l băgă în seamă, ci se grăbi să se întoarcă în căldura așternuturilor. Dar făcuse doar trei pași spre patul vechi cu baldachin sculptat, când observă femeia în rochie de seară și rămase cu ochii ațintiți la șarpele de aur încolăcit în jurul încheieturii ei stângi.

- Nu te-ai schimbat prea tare, un pic grizonat, dar nu-ți stă rău.

- Cum ai intrat aici? Cine ești? Ce vrei?

Privirea lui fugi îngrijorată spre femeia adormită, dar râsetul celeilalte o întoarse din drum.

- Ei hai, doar nu m-ai uitat deja? Eu nu te-am uitat, doar mi-ai dat atâtea întru amintire... Nu recunoști brățara?

- Nu, nu...

- Nu? Chiar nu? Tare curios. Nici pumnalul tău favorit cu monogramă? Am apreciat gestul să știi, că nu mi l-ai luat înapoi, deși nu-i plăcut de purtat în piept atât amar de vreme. Mai ales că argintul are niște proprietăți... curioase... de la o vreme încolo.

- Nu se poate. Nu exiști! Pieri!

- Dragul meu, exist, ce mare lucru? Dar poate să piară frumoasa ta adormită, uite ce diafană este...

Ca un arc destins brusc, bărbatul sări în dreptul patului între femeia adormită și cea care-l privea acum amuzată, dar cu o sclipire de cruzime în ochii verzi și-n colțul buzelor arcuite a surâs.

- O, deci chiar ții la ea. Cu atât mai bine...

- Pe ea s-o lași în pace! Bântuie-mă pe mine daca trebuie, dar nu te atinge de ea! Ce i-ai făcut de nu se trezește?

- Nu fii melodramatic. Îți pare asta bântuire din aia de doi lei cu cearceaful în cap și sunete lugubre? Detest ridicolul, știi bine.

- Ce vrei? Ce i-ai făcut? Ana! Ana, trezește-te!

- Potolește-te! Chiar vrei să se trezească? Nu i-am făcut nimic, dacă asta te liniștește. Și-a luat doar somniferul că nu putea să doarmă.

- Eu... Ce vrei tu? Tu, ce vrei? Ce cauți aici de fapt? De ce te-ai întors?

- Eu m-am întors? Eu? Nu tu, care-ai fugit zece ani de-a lungul Europei? Tot eu m-am întors? Dar fie, m-am întors dacă zici tu. Cât despre ce vreau... nimic mai mult decât ne-am promis, decât mi-ai promis în fapt.

- Promis? Ana...

- O, da, promis. Curios cum unele promisiuni chiar au mai multă putere decât avem noi înșine, știi? Promisiunea ta m-a adus înapoi, nu voința mea, oricâtă ar fi fost ea. Legați de cuvântul tău, te-am căutat și chiar și tu m-ai căutat chiar dacă nu o știi sau nu vrei ca s-o știi. Vorbele tale...

- Ce vorbe, ce promisiune?

- Chiar nu-ți mai aduci aminte? Când mi-ai dat brățara? "Mi-ești întregire fără de pereche și chiar de moartea ne va despărți, va fi doar pentr-un scurt răgaz, până când ne vom regăsi, căci ne vom..."

- "...căuta chiar fără ca să știm și-n veci cu alții nu ne-om potrivi"... Alice... chiar ești... tu? Dar n-ai cum să fii, n-ai cum, nu mai exiști, e un coșmar, e...

- Andule...

Și, fără altă avertizare, bărbatul se trezi cu trupul binecunoscut în brațe, mușchii i se încordară reflex spre a-l susține, iar mâna îi alunecă cu un gest familiar pe coapsa plină. O clipă se priviră în ochi și camera dispăru din jurul lor, cu tot cu Ana adormită, iar ei...

- Andrei? Andrei!! Andrei, ce-i cu tine?

Vocea Anei avu efect declanșator. Andrei o împinse pe Alice de parcă l-ar fi ars, dar ea nu-i dădu atenție ci sări pe lângă el, direct în pat. Șarpele de aur încolăcit părea că se zvârcolește deasupra Anei, căutând un loc să muște, iar Andrei, îngrozit, se aruncă încercând să intre între ele și lovi în Alice cu primul lucru pe care-l găsi la îndemână. Lovi iar și iar, fără să vadă nimic, cu mintea goală, cu voința toată în brațul încordat. Abia când nu mai simți apăsarea desupra lui și mai rămase doar durerea surdă din umăr și o senzație de sfârșeală, se lăsă să alunece într-o parte în patul care-i părea că se învârte cu totul, iar pumnalul cu monogramă căzu cu zgomot pe pardoseală. Ana îl privea cu ochii larg deschiși și buzele ei mărunțeau aerul fără sunet. Uitând de durerea din umăr, Andrei văzu cu groază sângele pe pieptul ei și se repezi să-l șteargă, să-i găsească sursa, să-l oprească. Dar spre mirarea lui, Ana încerca la rândul ei să-l șteargă pe el mai degrabă decât pe ea însăși, iar sunetul îi reveni brusc în auz.

- ...stai locului, îți curge sânge, ce-i cu tine? Stai, nu te mișca, mă duc să aduc fașă, ceva.

- Dar tu... ești bine? Ana?

- M-ai zgâriat tu un pic, dar nu-i nimic, stai liniștit, vin imediat.

În timp ce ea îl bandaja, el se liniști privind-o așa cum o știa, atât de diferită de Alice, cu părul auriu și ochii mai degrabă albaștri decât verzi, cu zâmbetul liniștitor prin simplitatea lui și fără urmă de mister. Și chiar înainte să adoarmă, mai auzi ca o părere de n-ar fi putut spune de-i realitatea ori deja un vis:

- Somn ușor, Andule.

Dar nu deschise ochii să vadă strălucirea din ochii cu reflexe verzui, arcuirea nouă a buzelor și licărul stins al aurului vechi când ea își puse brățara, ca un șarpe încolăcit, pe încheietura stângă.

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0