Încă un cocoloș de hârtie zbură prin cameră aterizând printre alte o mie pe podea. Și o serie de palme răsunară pe obrajii tânărului cocoșat deasupra mesei, acompaniate în cadență de fraze scurte:

- Asta... numești... tu... horror? ... Nerușinatule! ... Idiotule! ... Te... râd... curcile din drum... și-ți bați... joc... de mine... N-ai ... să ... mănânci ... nici astă-seară și nici mâine și nici în toate zilele de-acum înainte de nu găsești cuvinte pe măsura ideii mele, să-ți fie clar... M-ai înțeles?

- Dar...

- Nici un dar, cretinule, tembelule, târâtură. De scris măscări și alte porcării ești în stare, dar când te pun la treabă zici că-ți seacă inspirația? De nu găsesc ce ți-am cerut când mă trezesc, în beci te duc, să-ți dea guzganii inspirație, m-auzi?

- Da, tată...

Cu încă o scatoalcă, tânărul rămase singur privind ușa trântită. Văzând cu ochiul minții șobolanii din beci, se cutremură de scârbă și mâna stângă i se duse singură la rănile abia vindecate de pe față, în timp ce dreapta se strânse în jurul lamei pe care-o pitise pentru apărare, fără să-i simtă cu adevărat tăișul. Înhăță un nou teanc de foi, și se puse pe scris îndârjit, ca-n transă. Ca niciodată, cuvintele îi veneau parcă mai repede decât putea să scrie și îi părea că abia ține pasul cu ele, că-i curg din vene, îi dau pe dinafară. Dar pe măsură ce scria, aerul parcă devenea mai greu, apăsător, iar mâna dreaptă încetinea până când se opri de tot. Terminase cu scrisul, dar mai rămânea ceva de făcut.

În camera plină de fum greu, tânărul spuse câteva cuvinte și arse pe rând foile pe care lucea un scris ciudat în semne roșii. Apoi stinse lumânarea de care nu mai avea nevoie și se ridică liniștit de la masă. De afară, începu să se audă un sunet nedeslușit ca mii de piciorușe tropăind pe caldarâm. Dădu din cap aprobator și trecu ușor în camera alăturată unde sforăia tatăl.

N-avu mult de așteptat. Sunetul de afară era din ce în ce mai clar, dar în plus casa însăși începuse să trepideze ușor, trezindu-l pe adormit.

- Bună dimineața, tată!

- Ce? Cum... tu... cum ai ajuns aici neisprăvitule?

- Ha ha, ce te interesează pe tine acum. Dar dacă vrei să știi, poftește: prin zid.

- Îți bați joc de mine, târâtură, stai numai să-mi iau cureaua și ți-o pieri pofta de râs.

- Dar chiar te rog, vezi mai la stânga.

Tatăl întinse mâna către hainele lăsate de cu seară, dar și-o retrase brusc și pentru o secundă vocea îi sună nesigură:

- M-a... m-a... mușcat!?

- Cureaua, tată? întrebă mieros tânărul.

- Cum o să muște o curea tembelule! Cretinule!

- AJUNGE!

Și ignorând figura cu adevărat surprinsă a tatălui care nu-l auzise vreodată țipând, tânărul desfăcu de pe perete spada străbunicului și-o repezi cu așa forță încât palma întinsă după curea descrise un arc de cerc perfect aterizând pe covoraș. Trepidatul casei încetă o clipă, apoi se reluă mai abitir când din toți pereții începură să iasă furnici, iar pe fereastra deschisă dădură năvală șobolanii. Tatăl închise ochii, dar când îi deschise, îl fixau o mulțime de ochi mărunți de șobolan și era îmbrăcat până la bărbie în furnici. Și-n timp ce îl fixa cu ochi hipnotici, tânărul din fața lui, care-i mai părea doar vag cunoscut, îi descrise cu lux de amănunte ce-aveau să-i facă întâi el, apoi furnicile și șobolanii. Iar când termină pomelnicul, îi chiar făcură, întâi el, apoi furnicile și la urmă șobolanii.

Acest avertisment să nu dați palme tinerilor scriitori e consecință directă a unei lepșe horror de la Mitza.

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0