Precizare: în textul de mai jos, eu când spun nevoie mă refer la percepția nevoii de către o persoană, nu la nevoie ca un element extern, obiectiv.
Vorbind despre nevoi ca sămânța vieții, am stârnit ceva discuții, între care cea mai pasională și pasionat urmată pare a fi pe tema "Ași! Dorințe, nu nevoi!" Cu împingerea previzibilă către teoria minunată conform căreia dacă ceilalți ar vrea mai puțin, atunci noi am avea mai mult, cu fascinația pentru uitat în curtea vecinului și alte gogorițe, dar să nu deviem că mă enervez. Așadar: am zis nevoie, nu dorință. Și n-am zis așa din întâmplare.
De ce nevoie și nu dorință? Pentru că indiferent ce ne atrage în depărtare prin mecanismul numit dorință, nu vom acționa fără să ne împingă de la spate... nevoia. Din punctul unde ne aflăm și pe tot drumul către unde vom ajunge, nevoia e cea care ne mână din spate. Dorința doar dă direcția, ca o busolă. Sigur că poți să-ți dorești oricând o cană de apă, dar până când nu ți se face sete, dorința asta e fără putere de atracție. Ca un cântec de sirenă irosit pe omul surd.
Chiar surzi la cântecul dorințelor nu suntem, cu siguranță. Trăim printre dorințele noastre care se străduie să se facă auzite, se ceartă chiar pentru atenție. Și suntem asaltați cu dorințe prefabricate, invitați sau chiar împinși să ne alegem una, două, cât mai multe. Pentru că dorințele se pot fabrica, se pot adopta: doar nevoile sunt, întotdeauna, personale.
Dar de multe ori ne ascultăm dorințele proprii cum ascultăm uneori copiii și mai ales copiii altora: cu plăcere, cu amuzament, dar fără implicare. Ne sunt dragi poate, dar nu le luăm în serios. Dorințelor favorite le construim chiar lumi întregi din vise, ne exersăm imaginația ca să le amăgim că "odată", "cândva", "când voi avea timp", "la pensie", "la anul", "dac-am avea talent sau luna de pe cer" le vom lua în seamă cu adevărat. Dar nu plecăm în fapt nicicând pe drumul unei dorințe până când nu ne împinge de la spate nevoia-pereche. Sau până când nu o găsim în noi înșine, până când nu-i dăm atenția de care are nevoie pentru ca să ne pună în mișcare.
Când totuși nevoia de a avea un scop ne dă ghes prea tare, o mărităm forțat cu o dorință oarecare proaspăt scoasă la mezat în piața dorințelor prefabricate. Pentru că dorințele acestea standard sunt cunoscute, oferă confortul familiarului și-al turmei. Și mai ales, sunt versatile, nepretențioase. Le ajunge drept pereche nevoia generică a unui scop, pentru că n-au viață lungă. Vor doar o clipă de atenție, o frântură din entuziasmul nevoii și sunt satisfăcute. Necesită cel mai puțin din toate efortul cel mai dificil, cel al schimbării. Și oferă, bineînțeles, la fel de puțin, sau chiar nimic. Dar ce contează: ne-am amăgit nevoia unui scop, ne-am mai târât un pic, ca pe-o povară fără sens, propria viață.
Comments feed: RSS 2.0
Si eu zic ca nevoile/dorintele (implinite?) ale altora induc nevoi/dorinte.
Si mofturile devin dorinte pentru a deveni in cele din urma nevoi (simt ca undeva intr-un viitor oarecare o sa am "nevoie" de un iPad sau un device similar).
Ma rog, in cele din urma e probabil o problema de semantica, si de data asta ai dat numele de "nevoie" la acel lucru care te motiveaza sa "schimbi lumea" (sau, dupa caz, sa iti ridici fundul de pe scaun si sa faci "ceva").
@Monica Hmmm, nu-mi pare ca e doar chestiune de semantica. Dorinta in sine si de capul ei pur si simplu nu poate sustine suficient efort pentru ceva mai mult decat "hmmm, dau banii astia pe un iPad" sau "fac un imprumut si ma duc la mare" sau "imi iau cizme de 100 euro". Si chestiunea cu "ale altora devin ale mele" parca tine doar tot la nivelul asta superficial. Musai trebuie sa explic mai pe larg - deci inca un articol. Ahem.
Nevoile in sine nu genereaza nevoi si cu atat mai putin "ale altora". Ceea ce zici tu acolo suna a nevoia de conformism, de a fi "in randul lumii". Acceptarea in trib daca vrei. Dar nu e generata de nevoia altora catusi de putin.
Cum demonstrezi că dac-am mâncat o pizza e nevoie şi nu dorinţă? Nevoie fizică nu-i musai, aş fi putut alege să mănânc orice altceva, mai ieftin sau mai uşor de preparat spre exemplu. Zici c-ar fi fost nevoia de a satisface papilele gustative cu exact gustul unei pizza?
Similar cu întrebarea legată de nevoia de a citi o carte de la articolul precedent: cum ştii c-a fost o nevoie? Mi se pare c-a rămas puţin în aer chestiunea.
În fond obiecţia lui Lotus îmi pare sustenabilă. În primul rând: suntem de acord că o nevoie poate fi atribuită unei clase de vietăţi doar dacă toţi membrii clasei o posedă? Pe definiţia asta eu unul constat că vasta majoritate a nevoilor răsar din mecanica vieţii, nu din libertatea de după mecanică. Un ghepard are a mânca anumite alimente doar, altfel cu iarbă moare.
Fix asta e şi diferenţa: eu pot mânca (conform bugetului pe 3 zile) nişte ouă prăjite şi nişte pâine. Dar comand astăzi pizza şi zilele următoare fac foamea. Dorinţa este un motor foarte valabil pentru fiinţele vii cu o anumită complexitate. Curiozitatea mâţei care se arde punând laba pe plită şi se arde o numeşti nevoie? Eu îi spun dorinţă - dorinţă de cunoaştere.
@dAImon Cum zic si in articolul asta: putem sa actionam strict urmand dorintele. Dar actiunea asta e foarte limitata. Diferenta intre o dorinta si o nevoie e cantitatea de efort pe care o sustine (pe care esti dispus sa o faci). Si in plus, ca in exemplul tau cu pizza (sau in general cand "avem pofta" de ceva ce nu ne trebuie) e in fapt ori ce ziceam la finalul articolului, combinam o dorinta comoda cu nevoia de a face ceva, ori e in fapt o nevoie de genul dependentei (nu ca ai fi dependent de pizza ca nu te poti abtine, dar mecanismul e acelasi).
@dAImon Just, si iata cum incet-incet revenim la vechea problema cu cauze si scopuri.
@Mircea Popescu Simtirea nevoii e cauza.
@Diana Coman
Nu a fost pasională discuţia decât dacă ai investit tu pasiune în ea. Şi de ce să te enervezi? Şi oricum nu era vorba de a te uita în ograda vecinului.
Tocmai aici e discuţia: nevoia sau percepţia ei. Eu zic că percepţia ei este înşelătoare. Spre exemplu în ce măsură nevoia de o ţigară este o nevoie sau o dorinţă? Cât de profund merge ea astfel încât să o putem numi nevoie, adică ceva fără de care nu se poate? Este o coordonată axiomatică a fiinţei umane?
Coca-Cola lansează o nouă marcă de suc: ColaX. Îi face reclamă, lumea bea, îţi place. După un timp "simţi nevoia de ColaX". Este o nevoie?
Eu am numit dorinţe aceste, în opinia mea, false nevoi. Crezi că dorinţa de a ajunge preşedinte sau director este, aşa, ceva vag şi nedefinit? Un fel de visăreală cum ar fi dacă aş fi? Pe de altă parte, vine dintr-o nevoie? Din care?
Înţelegând care ne sunt nevoile trăim noi fericiţi, nu ceilalţi, pentru că ne înşelegem mai bine. Este ca şi cum am trăi cu ochii închişi sau cu ochii deschişi.
Fireşte, din punct de vedere relativist, totul poate fi argumentat ca fiind o nevoie. De exemplu nevoia de a fuma o ţigară este o nevoie în raport cu starea noastră de bine din acel moment, dacă suntem dependenţi şi nu fumăm o perioadă ne vine să urcăm pe pereţi... Dar totuşi, aici e cheia, în definirea acestor nevoi şi în a vedea în ce măsură percepţiile noastre de tipul: "simt nevoia să" se pliază pe acestea.
Sunt de acord şi cu ce zice dAImon legat de dorinţe, care ne animă viaţa. Vezi şi exemplu cu directorul sau preşedintele în acest sens.
@Diana O veni "nevoia de iPad" din conformism, dar eu zic ca acel "conformism" e o nevoie destul de puternica. Atat de a te conforma cat si de a incerca sa-i faci pe altii "conformi cu tine". Facem eforturi maricele ca si populatie sa raspundem acestei nevoi - vezi legislatie, educatie, religie(?!), etc.
@Lotus Mie mi se pare ca aia cu presedintele/directorul chiar e o "nevoie". Nu cred ca pozitiile cu pricina se obtin din intamplare sau ca te intreaba un Gigel daca nu vrei sa te faci director. Chiar cred ca oamenii cu pricina "sufera" de o nevoie de recunoastere/etc care ii mana intr-acolo.
@Monica
Păi şi "nevoia" de Cola îşi are originea în nevoia de a consuma lichide. Dar aia e undeva departe, la origine...
@Lotus Am precizat (pentru claritate ca mi s-a zis ca asta ar fi problema) ca vorbesc despre simtirea nevoii. Care este subiectiva (adica depinde de CINE o simte), dar nu e atat de relativa pe cat o faci tu cand zici ca-i tot aia si dorinta si nevoie si pofta si ce-o mai fi. Sigur ca exista grade si sigur ca exista diverse mecanisme, dar diferenta intre dorinta si nevoie e simpla: dorinta e fixata pe a obtine ceva, deci pe scop, iar nevoia pe a face o anumita actiune deci pe calea catre scop. De aceea spun ca sunt pereche, pentru ca o dorinta poate sa ghideze actiunea rezultata din nevoie. Totusi, dorinta de capul ei e doar visare (vreau sa fiu bogat, vreau sa am un yacht, vreau sa fiu un star!!!)
Dependenta actioneaza pe mecanismul nevoii, da, nici o problema, nu neg asta.
@Monica Pai nu prea pricep cu ce zici ca nu esti de acord. Deci da, unii pot avea o foarte mare nevoie de conformism, care-i contradictia cu ce-am zis eu/problema?
Poate lasa textul impresia ca ORICE nevoie simtita e calea catre fericire/implinire/avans spiritual sau nu stiu ce. N-am argumentat asa ceva. Ceea ce am zis e ca simtirea nevoilor interioare este in esenta viata. Sigur ca se pot face inlocuitori de asa ceva, sigur ca mecanismul nu e musai si absolut imun la abuzuri.
Nevoia nici nu trebuie maritata cu o dorinta. Uneori e o simpla schimbare sintactica, inlocuirea lui ''Vreau'' cu ''Imi doresc'', de parca al doilea verb ar conferi noblete oricarei doleante.
@Diana Nici o contradictie, doar pareai ca "judeci si critici" nevoia de conformism :P
Acum mi se pare ca "simtirea nevoii" cum ii zici tu, nu e neaparat un proces constient - mai degraba "simti, gandesti si faci" lucruri secundare (ia un iPad, make friends with a CEO) care te duc incet spre indeplinirea nevoii pe care nu stii neaparat ca o ai. Ceea ce e totusi un pic de chicken and the egg problem.
Eu ştiu oameni care fac sau au făcut eforturi considerabile pentru a ajunge directori sau într-o anumită poziţie. Care au simţit o satisfacţie imensă după. Care este nevoia care a stat la baza acestei dorinţe a lor? Nevoia de a fi director? Come on...
Dorinţele sunt extraordinar de puternice. Ele pot sau nu să-şi aibă originea într-o nevoie directă, imediată. Dorinţa de a face sex cu vecina de scară îşi are originea în impulsul sexual care induce o nevoie, aceea erotică. Este o corelaţie directă şi uşor de observat. Însă multe dorinţe sunt artificiale, şi totuşi, extrem de intense. Un copil care vede reclama la cutare produs nu are nevoie de produsul respectiv, poate nu-i e sete atunci, poate a mâncat. Dar strigă, plânge şi dă din picioare dacă nu i-l cumperi, aş zice că e mai mult decât o visăreală plăcută.
PS: era replică la Diana. Iar acea simţire a copilului de cutare suc nu poate fi numită nevoie. Adică mai natural e să o numeşti dorinţă, chiar dacă el "simte nevoia". De fapt sinte o dorinţă, nu o nevoie. Asta apropo de folosirea în sens propriu a unor termeni, de la celălalt articol.
Eu imi mentin parerea ca e o problema de semantica, si ca Diana incerca sa faca diferenta intre
(1) acele lucruri pe care le "doresti" dar in the end te doare in cot si iti bagi picioarele si nu te stradui *atat* de mult pentru a ti le indeplini
si
(2) acele lucruri pe care nu numai ca ti le "doresti", dar nu poti sa stai fara ele - acele lucruri care te "motiveaza" sa misti lumea, sau, dupa caz, fundul.
@Diana Cand spun ca e o problema de semantica, vreau sa spun ca desi in teorie stim ce e o dorinta si ce e o nevoie, nu stim intotdeauna unde tragem linia (adica nu stii exact in care dintre cele 6 ore scurse "am chef de apa" devine "mor de sete".
Iar articolul tau imi pare ca isi propune chiar sa traseze linia respectiva, fix in locul in care dorintele sunt slabe, comune si plictisitoare in timp ce nevoile sunt puternice, nobile si miscatoare.
Tema de discutie: Daca in loc sa actionezi la "dorinte" astepti sa te impinga "nevoia" - poate acest lucru fi numit "lene" (sau, pentru a dezgropa mortii - "procrastinare")?
@krossfire Hmm, ceea ce vreau eu sa spun si vad ca nu-mi iese cu nici un chip e ca dorinta chiar nu e acelasi lucru cu nevoia. Cam asa cum morcovul din fata magarului nu-i acelasi lucru cu batul care-i cade pe spinare. Desi am vrut sa evit comparatia asta, ca se pot face o mie de comentarii...
@Lotus Directorul tau probabil are nevoia in fapt de recunoastere/importanta in trib. Aia e nevoia, sigur ca nu dorinta "de a fi director". Dar aia il mana de la spate, nu dorinta. Iar copilul de care spui n-are nici o treaba cu sucul, el intai imita ce vede in reclama cerand, iar apoi bocitul sau alte alea tin de cu totul altceva, n-au nimic de-a face cu "intensitatea" nevoii/dorintei. Daca se boceste ca sa obtina sucul e pentru ca aia e strategia care ii face pe parintii respectivi sa-i cumpere sucul. Zic ca-i cu totul alta discutie.
@Monica De acord ca incerc sa fac diferentierea, dar nu-i ala criteriul ca "sunt puternice, nobile". Nu-i nimic nobil in a-ti fi sete, ca sa nu dau alt exemplu. Nu de alta, dar sa tragi o linie unde scrie "nobil" e cam inutil, ca linia e tot in nisip: care-i definitia pt nobil?
Dar altminteri, la tema de o propui, a iti cauta si urmari nevoile nu e lene. Procrastinarea mie imi pare fix ceea ce se intampla normal si natural cand inventezi/alegi dorinte in loc de nevoi.