În Casa Doamnei de Pian armonia îmbina contrastele. Contrast între luciul întunecat al pianului și căldura sunetului său, între vechimea evidentă a mobilei și luminozitatea ei, între solemnul tavanului înalt și familiaritatea camerei, între ceea ce părea o întreagă lume și era în fapt doar ceea ce mai rămăsese. Soliditatea era dată de realitatea fundamentelor acelei lumi, dar vulnerabilitatea ei era consecința și realitatea prezentului. Cu toată masivitatea pianului de concert, stabilitatea mesei rotunde, întinderea paturilor imense și eleganța sobelor de teracotă decorată păzind ca miniturnuri crenelate colțurile de încăpere, pierderea pândea în albumele de familie, în cele două portrete de pe pereți, în ușurința aparentă a schimbărilor, sub pojghița subțire a unor ani trecuți, de la distanța câtorva sute de kilometri. La fel de invizibilă și în fapt la fel de prezentă ca și zidul care trecea prin mijlocul Casei.
Care-i în fapt deosebirea între un zid și un perete? Pe lângă cele două camere care-mi plăceau, se înghesuia o galerie cu aere de coridor, îngustă, întunecată, goală și rece. Iar la capătul ei, două cămăruțe. Cea din stânga, gălbuie și mai mult înaltă decât largă, ca o groapă, cu o cadă de fontă obosită și țevi grosolane etalate cu lipsa de pudoare și cu tupeul învingătorului, cu o fereastră ce parcă-și cerea iertare că îndrăznește să arunce o geană de lumină și cu oribilitatea oribilității, geamlâcul mândru că unește astfel baia cu bucătăria. O monstruozitate cu două capete pe trunchiul galeriei întunericului. Era primul exemplu clar de schingiuire, chiar dacă nu era decât o Casă. Galeria și excrescențele sale monstruoase erau doar ceea ce mai rămăsese din holul generos al casei remodelat după nevoile și gândurile clasei muncitoare.
De partea cealaltă a zidului trăia o bătrână pe care n-am văzut-o aproape niciodată. În mintea mea de copil am crezut partea aceea a casei într-o veșnică penumbră, căci soarele era tot la Doamna de Pian. Și am bănuit bătrâna retrasă de o răutate pe măsura întunericului din galerie și al dezgustului meu pentru florile de lângă colțul ei de casă, care-mi păreau mereu veștede și mucede, hulpave și insidioase. Acum privind în urmă doar mă întreb: cum poți trăi retras în jumătatea casei tale, ce-nseamnă oare să îți treacă zidul nu prin oraș, nu pe la geam, ci chiar prin mijlocul casei?
Comments feed: RSS 2.0
Diana draga, ai o scriitura temeinic rostuita si o concizie rafinata a frazelor, incat prin toate astea evoci mai degraba un stil barbatesc de a ciopli in carnea cuvintelor spre a le dezvalui sensurile cele mai potrivite.
Marturisesc chiar ca am asteptat continuarea istoriei cu Doamna de Pian, caci m-a cucerit inca de la prima lectura.
Atentia pe care ai acordat-o detaliului, dibacia cu care ai strunit cuvintele, fara a te deda totusi la risipa, mi-au asezat evocarea Doamnei tale langa niste episoade confesive de aceeasi factura apartinand lui Liiceanu. Nu stiu daca aceasta "invecinare" intre tine si filosof, facuta de mintea mea, e imbucuratoare pentru tine au ba, dar am simtit nevoia sa ti-o impartasesc, caci rare sunt prilejurile in care o juna (femeie aflandu-se ea si tanara pe deasupra!) e vrednica sa se aseze, calm si cu stapanire de sine, fara emotii si batai inutile de pleoape, langa un mai varstnic domn intelectual, cu oaresce experienta intr-ale scrisului.
Ce s-a ales de Doamna de Pian pot lesne intui...Ce s-a ales de "ecourile" trecerii ei, vibrand peste timp in catifelele grele ale amintirii, abia astept sa citesc pe mai departe.
E un gen de experienta formatoare care nu imi este straina, ba dimpotriva...
Peretele imi pastreaza deschisa, macar ca virtualitate, posibilitatea comunicarii / trecerii. Zidul e insa ceva de care ma izbesc iremediabil. Peretele are doua fete si poate trece, el insusi, drept o inter-fata. Zidul e opac si definitiv, cenusiu si ingraditor.
Dar de la un punct incolo, ca trece doar prin oras, pe la geam sau prin mijlocul casei, parca nu mai e nici o diferenta. Sentimentul de captivitate e, pesemne, acelasi. Doara numai daca nu s-ar incapatana ele,zidurile, sa treaca taman prin mijlocul sufletelor!
Ioana draga, multumesc frumos pentru apreciere si mai ales pentru ca ai dat glas asteptarii tale: acum va trebui clar sa scriu si urmarea :) Nu eram prea hotarata, pentru ca inca nu-mi ies textele astea asa cum vreau si mi-e prea drag subiectul ca sa nu ma supar ca nu pot inca sa-l pun in cuvinte cum as vrea.
Zidul intr-adevar are si pentru mine conotatii opresive si definitive. Si trece din pacate neabatut prin case si prin suflete deopotriva...
Eu astept, Diana, si sa fii sigura ca voi mai trece pe aici! :-)
Atata vreme cat pe mine m-ai facut sa patrund in atmosfera casei Doamnei de Pian si sa "vad", freamat fara chip si trup, iscat din nalucire, conturul siluetei Doamnei plutind prin incaperea cea cu sobe de teracota cu siluete crenelate, nu ma indoiesc ca, intr-un final, ele, cuvintele, se vor aseza cuminti asa cum le vei dicta tu sa stea!
Am banuit ca ti-e drag subiectul, se simte asta.
Iar textul aceasta l-am perceput de la inceput ca pe un omagiu adus Doamnei. E ca si cum fiecarei note muzicale i-ai asocia cate un cuvant si din toate laolalta s-ar intrupa un Adagio la o lectie de viata. Pe viata.
Cam asa simt...daca inteleg eu bine toate astea...Eu nu am avut o Doamna Profesoara, am avut un Domn Profesor. Poate voi gasi o data resursele sa povestesc despre asta. Pana atunci, ma refugiez nostalgic la adapostul umbrei Doamnei tale, consemnand oarecum cu surprindere cum unele umbre pot depasi in consistenta inconsistenta, pandemica parca, de sub "pojghita subtire" a prezentului...
Cu bine,
Ioana.