Nici vremea nu mai e ce-a fost și nu-i din cauza încălzirii globale, ci de la concurență. Gloria subiectului de conversație cu replici tipizate s-a mutat de la vreme la plecare. Nu orice plecare, ci una anume. Din România adică. Ai pleca? (Și răspunsul e deja în ochii celui care pune întrebarea: spune-mi că da, căci eu îmi știu deja răspunsul, dar vreau să îmi confirmi, să mă-ntărești, să-mi spui că bine fac ceea ce fac, că nu sunt singur, că se poate, că nu e rău ceea ce spun, că voi obține ceea ce-mi doresc, că nu va da cu pietre nimeni după mine). Și cererilor mute le mai adaugă eventual, să fie clar, să fie sigur că e clar, că nu vorbește doar așa în joacă: dar ai pleca definitiv? Definitiv în sensul de a nu te mai întoarce să trăiești vreodată-n România. De parcă frecvența cu care treci granița sau poziția geografică a destinației ar măsura cu adevărat definitivul plecării...
Precum eternele și limitatele discuțiile despre vreme, perpetua discuție despre plecare se învârte și ea în cercul îngust al acelorași argumente că "aici" nu mi-e bine, că "aici" nu mi se oferă oportunități, că "aici" nu-mi întâlnesc decât cimpanzei și implicit, că "acolo" e mult mai bine, că "acolo" sunt mult mai multe oportunități (de când contează numărul?), că "acolo" nu mai sunt cimpanzei, ci doar oameni. Și deși argumentele la "de ce" se agață disperate printr-un pronume personal de cel care vorbește, răspunsurile la "unde?" îl trec brusc sub tăcere pe acel mic, dar esențial, "mi". Subtil, plecarea din România devine astfel o îndepărtare a problemelor de sine și de la sine, către exterior, către un exterior format mereu din "ceilalți". Îndepărtare interioară tradusă concret printr-o distanță fizică de România.
Distanța fizică însă, oricât ar putea să pară de ciudat, e mult mai mică decât cea internă. Problemele României sunt problemelor românilor, iar fiecare dintre noi își cară cu sine, oriunde s-ar duce, problemele sale proprii. Oportunități sunt peste tot, neajunsuri sunt peste tot, cimpanzei sunt peste tot, doar forma sub care se prezintă e diferită. Forma nu-i lipsită de o anume importanță totuși. Fiecare configurație de forme de oportunități, neajunsuri și cimpanzei constituie în fapt un puzzle complex cu propriile reguli, propriile constrângeri, propriile flexibilități. Un puzzle în care fiecare dintre noi se potrivește mai mult sau mai puțin exact așa cum e acum, un puzzle care opune mai mult sau mai puțină rezistență unui anume fel de schimbări, un puzzle care ne solicită mai mult sau mai puțin anumite capabilități. Un puzzle care ne arată clar un anume subset din propriile noastre probleme interne.
Plecarea pe motiv că "nu e de trăit aici" e până la urmă o simplă fugă de problemele pe care mediul acela anume ni le scoate la lumină. Și nu e nici rușine, nici ipocrizie, atâta vreme cât recunoaștem că motivul plecării nu-i în exterior, nu e la ceilalți, nu-i în mediu, politică sau cimpanzei. Plecând de unde nu ne putem găsi un loc prosper nu e rezolvarea unei probleme, ci evitarea ei. Refuzul unei lupte anume prin mutarea pe alt front. Alegerea altor lupte, la care ne pricepem mai bine sau care ne înspăimântă mai puțin sau poate chiar în care avem mai multe șanse de izbândă. Acest refuz și această alegere sunt cele care dau definitivul unei plecări și nu distanța în timp sau spațiu.
Avem cu toții dreptul de a ne alege luptele. Dar n-are sens să judecăm plecarea altora prin prisma propriilor noastre motive. Căci nu toate plecările sunt evitări sau abandon. Plecările mele n-au fost nici una, nici alta. Și de aceea, nu-s și n-au fost niciodată, definitive.
Comments feed: RSS 2.0
Poate sunt eu prea irascibila acum de la viroza asta care ma chinuie,sau poate e ceva ce nu inteleg. Categoria din care face parte acest articol al tau se cheama "prostia umana",si in tot articolul dai link spre blogul meu, de fapt spre un articol.
Ce sa inteleg eu de aici?
Oricum, legat de articolul acela sunt multe de lamurit, amanunte pe care toti le-ati scapat din vedere, sau lucruri despre care nu vreau sa vorbesc pur si simplu. Dar astea sunt problemele mele.
Sunt usor..nelamurita deocamdata.
Eu cred ca fobia asta cu plecarea este una dintre trasaturile celui mai des intalnit stereotip existent,"Omul prea valoros pentru conditia lui actuala", stereotip de care suferim cu totii la un nivel sau altul.
Si mai mult, tine si de perceptia argumentelor ca sa zic asa, sau nu argumentelor, motivelor (ma rog, care in esenta sunt aceleasi lucruri).
Adica un om chitit sa plece vede doar mizeria, cimpanezii, lipsa oportunitatilor de la noi si partile bune de la altii.
Acum, nu sunt eu un mare aparator al Romaniei per total, dar sunt destui oameni valorosi, de succes si de apreciat, numai ca sunt greu de vazut daca nu ne dorim lucrul asta.
Ma rog, si "chestia" asta cu plecatul din tare face parte dintr-un principiu de dezvoltare persoanala in opinia mea. Suntem genul de oameni care putem sa vedem partile bune dintr-o persoana, eveniment, entitate sau partile rele?
@Shayna Categoria e mult mai generala si se refera la niste moduri de actiune discutate in articole, nu la cineva anume. Si e "umana" in sensul ca o avem cu totii drept caracteristica, chiar daca o manifestam la diverse momente si in moduri diferite. Sa stii de altfel ca daca consider ca cineva e prost, o spun direct, nu asa pe dupa piersic. Doar tu poti sa spui in ce masura si de care parte te regasesti in textul de mai sus.
Precum vezi linkul e pe o anumita intrebare - care-mi pare ca-i esenta articolului tau. Nu combat intrebarea, ci ii dau un alt raspuns (urmeaza maine si partea a doua). Poate vrei sa discuti acest raspuns alternativ.
@Vlad Ce-i drept, multa lume vede ceea ce "stie" deja ca este in loc de ceea ce este. Nu-i vorba de parti bune sau rele. E vorba de iluzia ca problema e in exterior (iluzie foarte confortabila, ca nu cere efortul tau ci al altora). Ramanerea crezi ca nu e dezvoltare personala?
Pai de unde pleaca iluzia asta? Pleaca de la faptul ca ce este in jurul tau te nemultumeste si ai impresia ca ce este peste granita te va multumi. Evident ca problema este in interior. Dezvoltarea personala n-are nici o legatura cu tara in care traiesti desi in unele este drept ca ai mai multe oportunitati.
Problema pe care o vad eu este atitudinea omului care se considera prea bun pentru mediul lui inconjurator si merita un habitat mai potrivit valorii lui. Asta ma enerveaza pe mine, tot cei care criticand tara incontinuu, vazand numai partile rele se pune pe ei insisi pe un piedestal.
*scuze de gresli gramaticale, m-am grabit :)
@Vlad Faptul ca vad partile rele nu inseamna musai ca se pun pe ei insisi pe un piedestal. Problema nu-i ca-i nemultumeste ceea ce vad in jur, ci modul cum actioneaza ulterior.
@Cristian Da, inca nu e accesibila :D O sa fie mai pe seara.
Face pe inabordabila precum o fată mare :-)
Fiecare are dreptul de a alege si a nu-si vedea alegerea comentata de cei in "necunostiinta de cauza" . Fiecare avem propria realitate care ne traseaza deciziile si actiunile. Ceea ce este cel mai important , in definitif , este sa ramanem de valoare .
@dana Nu poti interzice comentariile celorlalti fara sa interzici, in fapt, libertatea de expresie. Sigur ca ar trebui sa ia in seama realitatea plecarii cu pricina, nu inchipuirile lor, dar fiecare comenteaza dupa cat si cum il duce mintea. Evident, de partea cealalta, cand esti satul de comentarii irelevante, le poti face praf expunand realitatea...
Problema e: cum "ramanem de valoare"?
Comentariile celorlalti fata de o realitate care nu este a lor ? Nu este vorba de libertatea de expresie ci de amestecatul cu orice pricina in oalele altuia . Cat despre valoare , fiecare o avem in noi depinde cum si daca , cat , o indoim
Sustin ce zice Vlad, si mie mi se pare o fateta a mega-stereotipului "prea valoros pentru conditia actuala".
Data fiind extraodinar de brusca modificare a peisajului in Romania in ultima vreme e si normal si de asteptat sa apara distorsiuni in reprezentarile lumii si sinelui. Ca niste vergeturi pe pielea sinilor si coapselor crescuti prea brusc.
@Mircea Popescu Mie mi se pare ca e invers: acel "prea valoros pentru conditia actuala" e fix consecinta acestei iluzii/alegeri de a pasa problema in exterior. Treaba cu brusca modificare a peisajului totusi nu stiu de ce duce la asemenea probleme si la cei mai putin trecuti prin atatea bruste schimbari. Par sa fie gata echipati cu distorsiunile mai degraba decat sa le capete...
Hmmm...
Ar fi interesant daca am putea face un experiment cumva.
"nu toate plecările sunt evitări sau abandon"
-trebuia sa incepi articolul cu concluzia si suna totul altfel :)
Lumea aceea "plina de oportunitati" spre care tind cei care cocheteaza cu ideea plecarii ( ca ceilalti pleaca pur si simplu, fara sa discute monden despre asta)n-ar arata asa daca toti oamenii ar sta pe fundul lor acolo unde s-au nascut, sa tina piept "barbateste" problemelor locale.
Chiar nu mai conteaza sub care flamura locuiesti, in zilele noastre, acum când s-au scurtat distantele la câteva ore de zbor, sa nu mai vorbim de multitudinea de canale de comunicatie.
Ma tem ca românul s-a blocat pe vremea când, daca erai din Babadag si "primeai repartitie" la Sighetu Marmatiei erai ca pierdut pentru familie si prieteni si ajungeai pe-acasa tot la 15 ani, la vreo nunta sau inmormântare.
Plecarile ar trebui sa fie ceva banal, intre timp.
@kokofifi Zici ca mi-a scapat concluzia la urma? Am inca astfel de proaste obiceiuri de ..inginer :)
Plecarile sunt banale logistic, dar inca nu-s banale altminteri. Si da, inca gandim prea des mult prea ingust, inca nu vedem ca suntem izolati doar pentru ca noi insine ne vedem atat de izolati. Dar eu zic ca nu e chiar blocaj sau nu e chiar asa definitiv :)
Si da, ceilalti doar pleaca, nu discuta atat de mult. Dar ma gandesc ca poate uneori ar trebui sa mai discute, ca sa nu se auda doar parerile celor care in fapt nu pleaca...
[...] ci pentru că ei judecă plecările mele de fiecare dată după tiparul lor obișnuit, acela al plecărilor definitive. Dar eu n-am plecat niciodată din cauza a ceva ce lăsam astfel în urmă ci întotdeauna pentru [...]