... Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală;
Piaza-rea, ca un blestem
Azvârlit așa-ntr-o doară
Creatorului suprem...

A fost odată un sătuc care aromea visător sub strat proaspăt de zăpadă lângă un râu înghețat. Casele dogoreau de căldură cu toți pereții și torceau satisfăcute fum subțire de culoarea cerului, iar oamenii patinau cât îi țineau puterile și țipau de fericire și extaz idem. Între albul pufos al zăpezii, albul străveziu al gheții și negrul copacilor, veselia oamenilor era singura care făcea risipă nechibzuită de culori și sunet. Câteva ghemotoace cu pene țopăiau și ele mai la o parte, dar nu de fericire, ci de foame: adunau ceva boabe răspândite în zăpadă. Festin pe timp de iarnă pentru ele.

În tot acest decor idilic, de veghe la răutățile lumii și pericolele iminente vieții mai stătea doar o cioară care se suise prea sus în copacul lucidității. Iar în copac nu era loc de patinat și nici de țopăit. De la înălțime, cioara n-avea încotro și vedea totul: fragilitatea ascunsă a caselor, capcana de deasupra boabelor pentru țopăitoare, subțirimea gheții și albastrul-vânăt al apei dedesubt (1).

Pe cioară a văzut-o însă Pieter Bruegel cel Bătrân. Și prompt, a imortalizat-o într-o pictură pe care a numit-o, respectând dorința de anonimat a păsării (care știa ea ce știa), Peisaj de iarnă cu capcană pentru păsări. Capcane erau însă mai mult de una...

Și banală... ca o cioară!

G. Topârceanu

(1) Și nu după mult timp a auzit cioara de altfel totul: vuietul, țipetele și fâlfâitul disperat de pene. După ce s-au salvat, s-au uscat și s-au calmat, sătenii s-au dus la pictura lui Bruegel să vadă ce s-a întâmplat. Și au împușcat cioara și au tăiat copacul, bineînțeles. Apoi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sau poate nu chiar până atunci. În tot cazul, nu mai era cioară să-i vadă, iar Bruegel mai avea și altele de pictat.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0