Nu contează cât de inteligent e omul, ci cât de proastă e ideea care i s-a înfipt în creier. În cazul de față, ideea că mii de modele de blugi aduc nefericirea omului pentru că-l silesc să ia o decizie. Care decizie îl terorizează prin ratarea oportunităților. Care oportunități crescut-au ca-n povești prin creșterea numărului de opțiuni. Care opțiuni însă, de fapt și de drept și în lumea reală nu contează. Și nici nu există, dacă e să fim ceva mai pretențioși, dar hai să nu ucidem chiar toate iluziile. Doar pe cele care au prins prea tare ghiers și bâzâie ca un roi de muște nebune.

Susținătorii teoriei spun că numărul de opțiuni pentru o decizie e direct proporțional cu cantitatea de nefericire rezultată. Indiferent de alegere (1). Iar argumentul lor suprem e că așteptările omului cresc și ele în funcție de numărul de opțiuni. Altfel spus, dacă n-are nici o opțiune n-are nici un fel de așteptări, iar dacă are o mie de opțiuni, deja așteaptă marea cu sarea. Chestie care e foarte posibilă, nu zic nu, dar îmi pare că problema se găsește fix în acest bezmetic mod de a-ți construi așteptări din aer pur și nicidecum în ce opțiuni chiar există sau se pretind a fi.

Între 2, 100, 1000 sau 10 milioane de feluri de blugi, nevoia mea de o pereche de blugi de o anumită mărime, cu un anume croi și eventual o anumită culoare nu se schimbă câtuși de puțin. De ce s-ar schimba? Nevoia nu apare prin transfer din exterior, cam tot așa cum nici identitatea nu se ia de la alții. Ce-i drept inflația aceasta de opțiuni (să vedeți că e mai verde-albăstrui și nu mai albastru-verzui, cu nasturii mai aproape rotunzi și nu mai aproape pătrați) poate fi enervantă în sensul că îți dă ceva mai mult de lucru ca să găsești ceea ce îți trebuie. Dar atunci în mod logic așteptarea ar trebui să scadă (în sensul că mă aștept ori să dureze mai mult să găsesc ce vreau, ori să obțin ceva mai puțin satisfăcător). Ei bine, ceva lume spune că nu, lor le cresc așteptările. Pentru că logica lor funcționează pe principiul că daca sunt mai multe opțiuni, atunci în mod clar sunt "mai bune". Mai bune așa la un mod cam abstract, pentru că nevoia lor nu intră în discuție. Ei nu au nevoie de ceva și se duc să-l obțină, ci se duc să obțină "ce-i mai bun". Și încă și mai interesant, s-ar zice că nu le dă prin cap că cel mai simplu mod de a obține mai multe variante ale aceluiași produs în esență e prin a face mult mai multe variante mai proaste și nicidecum mai bune (2).

Până la urmă dacă definim calitatea absolut (că nevoia am cam văzut că e lipsă), atunci o inflație de opțiuni are mai mari șanse să însemne fie mult mai multe opțiuni mai proaste, fie același lucru de mai multe ori, doar superficial și arbitrar sau aparent diferit. Deci iar, de ce le cresc oamenilor așteptările? De ce li se pare că au ratat mai mult dacă au ales o opțiune dintr-o mie decât una dintr-o sută când miile și sutele nu fac de fapt nici o diferență? De ce li se pare că problema e la o adică în numărul de alegeri și nu în modul lor propriu și personal de a face alegeri? De ce anume acuză până la urmă numărul mare de non-opțiuni în afara faptului că le face traiul cu propria superficialitate (3) mai neplăcut?

(1) Lucru care deja pune sub semnul întrebării existența alegerii îmi pare, dar hai să zicem că n-am băgat de seamă.

(2) Ceea ce de altfel, în domeniul modei, au remarcat și alții cu mult timp în urmă:  "Fashion is a form of ugliness so intolerable that we have to alter it every six months.” (Oscar Wilde)

(3) Dacă supără termenul, să-i zicem mai bine clasificarea incorectă a importanței detaliilor de toate felurile.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0