Busola arată nordul, dar nu te pune nimeni să o și urmezi. Pe de altă parte, busola internă care-i o nevoie îți cam dă ghes pe un drum deși nu ești întotdeauna sigur încotro te îndrepți de fapt. Motiv pentru care pornirea la drum necesită ce-i drept o doză de ...investiție inițială fără un plan concret și detaliat al câștigului. Altfel spus poți mirosi morcovul și simți bățul, dar nu vezi nici pe unul nici pe celălalt. Mai ales dacă închizi bine ochii și pui ceva plasturi ieftini pe spinare. Cum plasturi sunt din abundență iar mintea umană are o capacitate infinită de a-și crede propriile născociri, nu-i de mirare că atât de multă lume e cam pierdută în largul vieții și nici să înoate nu-i prea vine. Și uite așa elevii de liceu habar n-au ce să facă mai departe, studenții habar n-au ce vor de la facultate (sau nu vor nimic de fapt), angajații vor doar bani de plasturi și născociri gata făcute ca să le creadă mintea lor cea amorțită, iar toată lumea asta în general nu vrea de fapt nimic ci numai cere. A, și dă vina pe alții că nu-i convine când primește fix ceea ce a cerut. Cum fac de altfel copiii când se bosumflă că ceea ce au cerut nu era de fapt ceea ce le trebuia.

Problema e că din punctul ăsta de vedere s-ar zice că avem prea mulți copii și prea puțini adulți. Într-o lume chiar plină de copii, nu-i tocmai de mirare că atât de mulți și-au pierdut busola proprie și n-au nici o direcție. Purtați fără nici un efort prin tunelul grădiniță-școală-lecții particulare-afterschool-facultate-angajare, au ajuns undeva, dar ei nu știu nici unde, nici de ce și nici exact cum. Și drumul pe care nu l-au parcurs era de fapt treapta necesară pentru a merge mai departe. Problema cu statul pe umerii uriașilor e că dacă nu te-ai suit singur acolo, n-ai habar ce cauți la asemenea înălțimi. Plus că nici n-ai urmă de antrenament să nu-ți rupi gâtul dacă e să pici. Chestie pe care mulți o intuiesc dacă nu o chiar pricep și în concluzie tremură mai tare de frică decât de orice nevoie internă și toată energia lor se concentrează pe a-și menține echilibrul la înălțimea unde se află mai degrabă izolați și pierduți decât victorioși sau mulțumiți. Echilibrul așa ca o nevoie disperată de siguranță și de familiar. 

Echilibrul real însă e un echilibru în mișcare. Și tot ce trebuie pentru asta e o direcție clară, cea indicată de busola internă. Cât despre care ar fi acea direcție, cel mai bun mod de a afla e să te hotărăști totuși să pornești către ceva. Nu prea contează inițial către ce anume, e mai important să faci primii pași, pentru că atunci începi de fapt să fii atent. E drumul care contează, nu scopul. Din orice punct pornești și în orice direcție crezi că te duci, busola internă se va autoregla și va indica pe unde ar fi cazul de fapt să o iei, chiar dacă se dovedește că nu e chiar ținta către care credeai că te îndrepți. Tot ce ai de făcut e să înveți să-ți citești busola. Iar pentru asta, nimic nu-i mai eficient uneori decât să-ți propui un scop pe care nu poți să-l suferi. Îți crește brusc sensibilitatea la alternative.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0