Mișunând eu prin blogosferă, aflu că lumea se ia de expresia a face haz de necaz. Și cum expresia mi-e simpatică și binecunoscută din experiență directă și nemijlocită, nu pot să nu-i iau apărarea. Mai pe larg, pentru că altminteri un simplu comentariu pare-se că nu-i destul. Așadar, tot hazul cu necazul e taman partea cu hazul. Clar, da?

Hazul de necaz nu e hăhăială că "ha ha, io-te ia necazul, ho ho" - că aia e doar prostia care probabil nu e doar la necaz ci înainte de necaz cel puțin și de multe ori chiar și după, dacă există un după. În plus, hazul nu merge așa asortat la tot necazul. Sunt necazuri la care râzi ca să iei o pauză ca între două reprize de reparat boroboața, sunt necazuri la care râzi doar ca să nu plângi, unele la care râzi ca să nu înnebunești și unele de care nu-ți vine a râde sub nici o formă și în veci și pururi, la care împietrești cu totul ca să nu te prăbușești și-atunci împietrești și râs și plâns și vorba chiar. Dar acelea mai că nici nu le-aș mai numi necazuri, că-i prea blând cuvântul.

Hazul cu pricina e, de la caz la caz, un mod de a lua o pauză, un mod de a merge înainte, o modalitate de apărare. Și necesită (sau induce) pe undeva o detașare, care e de multe ori exact ceea ce trebuie în situația cu pricina, uneori chiar pentru a vedea necazul la adevărata lui dimensiune, redus prin râs de la umbra aceea tot mai mare și mai mare la piticotul care este, o gâlmă de-o zi din cele multe prin care totuși treci. Cum ar fi de exemplu când am rămas blocați la 12 noaptea în Padova după o zi în care n-au venit 3 taxiuri, am alergat după autobuz, am pierdut un tren, am luat altul pe o rută fantezistă, am pierdut alte trenuri, s-a stricat cel pe care nu l-am pierdut, am prins unul întârziat, am evitat la mustață să vizităm cu totul alte meleaguri, am schimbat bilete degeaba, s-a mai stricat un tren, s-a mai anulat unul, s-a mai nu-știu-ce altul și în final după 12 ore de zbucium eram la jumătatea drumului, spre jumătatea nopții, într-un oraș cu care n-aveam nimic de-a face și din care nu mai pleca nimic deși în dimineața următoare trebuia să fim în cu totul altă parte, la mai bine de 300 de km mai la nord. Așa că ne-am uitat de la unul la altul, am dat dracului toate biletele, ne-am dus la primul hotel de 5 stele și-am luat o sticlă de șampanie. Și-am râs cu haz nebun de tot necazul până ce-am adormit cu zâmbetul pe buze.

În ziua următoare ne-am trezit pe la prânz și-am plecat mai departe. Încă zâmbind. Cum mai zâmbim și-acum de amintirea zilei cu necaz.

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0