Știți care-i avantajul unui text vechi, bine scris și arhicunoscut? Că servește în fapt drept referință, adică drept concentrare a sensului în puține cuvinte. Îmbogățește o limbă nu prin ieftina adăugire de cuvinte noi, ci prin mult mai eficienta - zic eu - învestire a unor cuvinte ori fraze cu sensuri dincolo de cele directe, dincolo de cele aparente, dincolo de cele care chiar "încap" în mod normal în bietele cuvinte.

Cu cât e textul mai bine gândit, cu atât sunt mai multe sensuri învestite, mai pertinente, mai rezistente la trecerea timpului. Cu cât e textul mai bine scris, cu atât sunt sensurile acelea mai bine transmise, mai ancorate în toate resorturile ființei, mai ușor de recuperat, de actualizat, de integrat. De folosit până la urmă. Pentru că un text bine gândit și bine scris e ca o scurtătură pentru comunicarea cu alții, dar și ca o punte către mai departe, către explorarea de noi sensuri, de noi gânduri.

Ei, și câte astfel de referințe avem noi în română? Caragiale? Cu siguranță. Eminescu? Pe alocuri, da. Alecsandri? Doar foarte punctual. Cioran, Coșbuc, Sorescu, Blaga? Poate mai puțin decât ar chiar oferi în fapt. Arghezi? Un pic, cu ale sale flori de mucigai, măcar. Goga? Eliade? Preda? Petrescu? Voiculescu? Istrati? Minulescu? Hai, poate Cărtărescu? Sebastian? Manea pe care nici nu-l știe mai nimeni? Și mai cine? Și mai ales, cum anume?

Pentru că în fapt, chiar dacă scormonim până la sânge, referințele sărace (zic sărace prin comparație cu nevoia) ni-s mai ales sentimentale, emoționale. Construiesc adică o oarecare hartă a simțirii, dar unde ni-s referințele critice, referințele lucrului bine făcut, referințele discursului, referințele cugetării? Referințele gândirii articulate? Ale exprimării clare și curate, ale onestității intelectuale? Să nu-mi spuneți de Călinescu pentru toate astea... Hai, poate Maiorescu pe alocuri, dovadă că măcar expresia "formei fără fond" e citată destul, ori măcar era, ori măcar se știa. Și? Ceva mai mult de-atât? Unde ni-s cărămizile cu care să aruncăm după cei care cred că fac literatură când nici măcar text nu reușesc să facă? Unde ni-s pilonii pe care să construim ceva stabil, deasupra mocirlei măcar, dacă nu chiar până la cer? De unde să le luăm? Din Miorița? Din Păcală și Tândală? Din Greuceanu?

Nu-i vorba, evident, că n-avem în noi, fiecare, referințe proprii pentru simțire, nicidecum. Ori pentru gândire dacă-i până acolo. Dar n-avem referințele pentru discuția despre simțire, pentru discuția despre gândire, pentru comunicarea ultra-rapidă în fapt cu cei din jur. N-avem deci punți unii către alții, n-avem în fapt nici pârghii de urnire pe făgașe care duc mai departe, care chiar duc undeva. Ne chinuim deci fiecare mai bine ori mai rău, după cât putem, după cât ne muncim, după cât ne dorim. Și refacem cu toții același drum în fapt, dar de pe urma trudei noastre nu rămân scări daltuite-n piatră, ci doar fragmente disparate, câte un țipăt unde am căzut, câte un cântec unde am ajuns la un liman, câte o tandrețe când ne-am odihnit. Cu toate, nu tocmai ajutoare, cât posibile atracții pentru cei care se vor chinui la fel de amarnic, încă pe același drum.

Bune și astfel de fragmente disparate, mai bune decât chiar nimic. Dar mi-i ciudă de mor că n-avem nimic comparabil cu A Modest Proposal, că n-avem nimic comparabil cu Politics and the English Language, că n-avem....Și mai ales, că nici nu facem!

Se poate să fiu eu ignorantă, chiar nu neg. Și de-i așa, v-aș mulțumi cu-adevărat să-mi indicați ceea ce caut și n-am știut ca să găsesc.