Discutând de siguranța vitelor la abator, Dragoș mă contrazice cum că “sistemul” (mai ales inerția sa) nu e câtuși de puțin fix oamenii care îl compun, ci ceva de sine stătător, un monstru extern care ne dictează împotriva voinței noastre toate actele, în fața căruia tot ce ne rămâne de făcut e să fim glorioși în intenții și nemernici în acțiuni. Nu vorbim de sistemul birocratic măcar, ci pur și simplu de “gura lumii”. Îmi dă Dragoș și exemplul celor 80% dintre oameni care sunt în fapt  minunați în furii furibunde, cu intenții glorioase de tot felul, dar striviți sub forța unei tradiții nemiloase care-i face să behăie ca oile la unison în cele mai intime momente și să urle plini de îndreptățită furie în cercuri restrânse, probabil de sub pat, sau în orice caz atunci când sunt bine apărați de familiar și de căldura celor care gândesc la fel sau măcar nu-i contrazic dincolo de o șuetă amicală. Și dacă așa sunt 80% din oameni, e fantastic cum acești 80% sunt striviți de ceilalți 20% aliați cu un sistem extern și exterior în care 80% nu au nimic de spus, nimic de făcut și nu-și aduc în fapt nici urmă de contribuție. Și-mi aduc aminte de nenumărate dialoguri care merg etern la modul ” -Ah, ce mă enervează că tradiția îmi cere să fac X.  – Păi și de ce faci? – Dacă tradiția o cere… – O cere, dar știi treaba aia cu nu e prost cine cere, e prost cine dă? – Adică mă faci prost? – Eu cu siguranță nu te fac…”.

Sigur că e un disconfort să dai dracului tradiția dacă tu crezi ca e o prostie. Sigur că există întotdeauna un echilibru de păstrat între cerințele societății și cele ale tale individuale. Dar echilibrul acesta implică o decizie la fiecare acțiune și asumarea ei cu toate responsabilitățile. Societatea n-are nici datoria, nici înclinația și potențial nici posibilitatea de a se mula pe calapodul fiecărui individ la fiecare moment al evoluției sale. Societatea este suma indivizilor săi și nu definiția lor. Indiferent de “tradiție”, sau ce reguli sunt impuse la un moment dat de societate, decizia și responsabilitatea urmării lor aparține fiecărui individ în parte. Tot ceea ce poate stabili societatea sau “sistemul” e un set de consecințe pentru niște acte. Decizia de a acționa sau nu într-un anume mod e în continuare responsabilitatea totală a individului.

Sincer nu mi-e clar dacă a țipa că societatea ar trebui să fie mai nu știu cum în timp ce acționezi în amănunt după regulile pe care le condamni e o simplă slăbiciune, comoditate, o dovadă de infantilism, lașitate sau o abordare de-a dreptul schizoidă. Dacă nu cumva e un amestec în diverse proporții din toate astea. Cu atât mai mult cu cât încălcarea regulilor cu pricina nici măcar nu duce la grave consecințe asupra familiei, sau chiar torturi fizice și mari deprivațiuni. Ce îi împiedică de fapt pe toți acești furibunzi să acționeze conform cu ceea ce zic ei că e crezul lor și contrar cu tot soiul de previziuni “tradiționale”? Cum pot în același timp să considere tradiția o prostie, dar să aibă nevoie de acceptul ei pentru lucruri până la urmă destul de intime precum botezul, căsătoria religioasă și educația propriilor copii? Eu nu le neg frământarea interioară, acest disconfort cauzat de acțiunea contrară propriilor convingeri, dar îmi pare că aleg cu bunăștiință să nu rezolve problema, ci doar să capete scuze în proprii ochi. Condamnă tradiția, deci ei sunt mai buni decât proștii ăia care le impun să-și boteze copilul. Dar și-l botează și atâta vreme cât o fac nu din convingere ci din obligație și nici nu își asumă această supunere, îmi pare că aleg cu adevărat cea mai rea cale posibilă. Cea mai rea pentru toată lumea. Iar dacă sunt cu adevărat majoritari în societate, atunci vina le aparține că lucrurile nu se schimbă. Până la urmă înseamnă că nevoia lor de schimbare nu-i foarte reală, sau aleg să și-o disipe în diatribe și să evite acțiunea. Nu sistemul, ci ei înșiși manifestă inerție refuzând să acționeze conform propriului scop declarat chiar dacă e contrar cu anumite reguli care nici măcar nu impun nu știu ce consecințe criminale când sunt încălcate. Inerția “sistemului” e simpla consecință a inerției acestor oameni.

Totuși, nu reușesc să mă dumiresc: ce anume îi sperie în halul ăsta? De ce nu vor să fie schimbarea pe care țipă că și-o doresc?