Am ales cuvintele cu grija, cautandu-le de sens si ton. Voiam sa-ti spuna ele mai degraba decat eu, de ce-am sa plec. Tu insa nu le ascultai deloc, le ignorai, le lasai sa curga, treceai prin ele fara sa le-atingi si fara sa te lasi atins. Ma cautai pe mine prin ceata de cuvinte, iar eu le aruncam din ce in ce mai disperata, ti le puneam apoi in cale ca un camp de sulite si ca varfurile de baioneta, sa stai departe, sa nu te-apropii, sa nu ma gasesti. Ma piteam dupa cuvinte, ca sa nu vezi cat doare, ca sa nu-mi vezi sangele cum curge. Mi-era ca te-ai opri sa ma pansezi si nu puteam - nu, nu puteam - sa-ti mai suport blandetea, remuscarea, iubirea ta cu radacini in carnea mea, cu fructe ascutite ce-aveau sa se incrusteze iar in mine si sa infloreasca iar, o rana noua.

- Iti plac florile? m-ai intrebat odata si eu am zis ca da, dar nu stiam ca vor fi flori din mine insami. Si nu-i durerea macar ce ma sfarseste, ca rana nu mai doare demult ca prima data, iar sangele doar curge, nu mai doare. Nu, sangele nu doare, dar curge a golire, a uscare si a sfarsit si ce-i mai rau e ca nici macar nu-i carnea sfasiata, ci doar bietul suflet.

Dar nu mi-e in fapt nici de durere, nici de sfarsit, mi-e doar de repetitie. Mai bine ura ta si nervii si furia, decat iubirea ta cu chip atat de bland incat uit inca odata ca pe verso e schimonosita intr-o cruzime care ar smulge carnea de pe os si ochii din gavane. Iubirea si blandetea ta care ma vindeca miraculos inca odata si se retrag apoi ca sa-nfloreasca iar cruzimea cu care mai cioplesti o rana pentru ca sa ai de ce sa-ti para rau, de ce sa te caiesti, de ce sa-ti ceri iertare, de ce sa fii atat de bland ca doare chiar sa fug, ca e atat de ireala cruzimea dinainte, ca nu se poate alta decat sa raman.

Inca o data.