Educaţia şi copacii Bonsai

October 23rd, 2010 by Diana Coman

Autor imagine: jcolman

Ştiţi ce sunt copacii Bonsai? Sunt nişte copaci…educaţi. Foarte educaţi. Arată de pildă ca-n imagine şi nu pot să-i sufăr. În plus îmi pare că sunt un bun exemplu pentru rezultatele unui anume tip de educaţie. Rezultatele chiar ideale, că în practică de cele mai multe ori nici măcar atâta nu iese. Dar să vedem întâi de ce-i educaţia aşa problematică şi despre ce tipuri e vorba.

Educaţia e o experienţă spinoasă în mare parte pentru că a fost vândută drept îngheţată cu fistic când era de fapt ceai de pelin. Tot o facere de bine, dar nu chiar pe aceleaşi coordonate. Şi nu daţi vina pe cei din publicitate că nu-s vârâţi deloc în treaba asta. E vorba doar de nişte idealişti îngâmfaţi care-au confundat o cale de optimizare cu scopul real al acţiunii şi în plus au decretat idealul lor personal drept adevăr universal şi s-au pus să-l dea cu polonicul tuturor chit că unii nici nu aveau gură. Se îmbătaseră cu facerea de bine, asta este. Au totuşi meritul că au fost sincer bine intenţionaţi. De aia mi-e mie frică de sincerele bune intenţii ale unora când îi văd că mă iau drept ţintă.

Care-i scopul real al educaţiei instituţionalizate? Dezvoltarea maximă şi armonioasă a individului, a capacităţilor şi abilităţilor sale, da? Aşi. Acela e ambalajul publicitar, îngheţata cu fistic. Scopul real e dresarea individului pentru a se încadra în societate. În fond priviţi cine plăteşte pentru educaţie şi aveţi unul din motive. Doar nu credeţi că de dragul dezvoltării personale a lui Gogu din Cucuieţii din Deal plăteşte Icsulescu din buzunarul propriu, nu? Mai degrabă ca să se asigure că acel Gogu are ceva oprelişti morale în a-i da în cap când o fi bătrân, ceva abilităţi să-şi câştige o pâine şi ceva capacitate de a interacţiona cu restul oamenilor, măcar aşa cât să te înţelegi cumva cu el la o adică.

Sigur că educaţia în practică se va găsi întotdeauna undeva între cele două extreme: dezvoltarea individului indiferent de nevoile sau cerinţele societăţii, respectiv dresarea individului conform nevoilor şi cerinţelor societăţii. Asta pentru simplul motiv că în practică cele două extreme nu sunt atât de separate. Societatea e totuşi formată din indivizi, iar propria dezvoltare a indivizilor este dependentă într-o măsură mai mare sau mai mică de societate – dacă nu se decid să trăiască în pustie, evident. Presupunând că încă mai găsesc o pustie.

Mai mult decât atât, în fapt idealul îmbină cele două aspecte. Societatea în întregul ei are de câştigat dacă fiecare individ reuşeşte să îşi dezvolte în acelaşi timp la maxim abilităţile proprii şi responsabilitatea apartenenţei la societate. Iar individul are de câştigat ca parte dintr-o astfel de societate. Dar acesta este cazul ideal în vreme ce practica lucrează cu minimul acceptabil. Care din punctul de vedere al societăţii plătitoare de educaţie publică este dresarea individului. Îngust punct de vedere, dar ăsta este singurul numitor comun când e vorba de un grup de oameni.

Educaţia în principiu mai are o şansă de îmbinare a celor două componente în măsura în care se desfăşoară ca relaţie personală, individuală, asumată, elev-mentor. Dar instituţionalizarea completă a unei astfel de relaţii e o contradicţie în termeni, iar la momentul actual îmi pare că se tinde către aşa ceva pentru simplul motiv că nu prea mai există nimic altceva funcţional. Dacă părinţii îşi declină responsabilitatea educaţiei propriilor copii, societatea e nevoită să o preia şi atâta vreme cât o face strict prin instituţii, balanţa se mai înclină o măsură către extrema dresajului.

Educaţia în extrema societăţii e din punctul meu de vedere ca arta Bonsai la copaci. Rezultatul poate fi frumos, artistic, cum doriţi, dar n-aş vrea deloc să-l am în casă şi nici nu-l pot admira cu nici un chip. Pentru că un copac Bonsai reuşit îmi pare expresia unei …dumnezeiri impotente. Şi nici nu mi-e clar: cine-şi asumă responsabilitatea pentru cei nereuşiţi?