Cum autorul textului discutat anterior atacă mârșav acuzându-mă pe mine de ceea ce face dânsul (nu voi nici măcar a repeta injuriile injuste de mi le aduce), aruncându-mi vorbe grele ce cu amar și adâncă durere mă găsesc nevoită a îndura și a scutura de pe nevinovata-mi și blânda-mi făptură, nu-mi mai rămâne alta a face decât să-i răspund cu grația și bunătatea care-mi sunt caracteristice dintotdeauna și singure paveze împotriva răutății și orgoliului ce singur mărturisește că îl stăpânesc pe dânsul. Așa că, fără a mai insista pe motivațiile acestor acte reprobabile care-s doar expresia sufletului său chinuit de catranul în care s-a înfășurat (bietul!), mă voi milostivi doar a da răspunsuri directe și clare în speranța că îi vor potoli zvârcolirile dureroase și-i vor oferi balsamul divin și lumina vindecătoare a adevărului. Să vedem dar, pe rând, ce-a scos dânsul nou la iveală față de articolul său anterior și să i ne adresăm direct, ca unui om în suferință ce se găsește:

Dragă autorule ultragiat,

1. Spui că citezi ziare pentru că n-ai ce altceva mai bun. Faptul că nu există decât rahat în jur nu prea îmi pare că face un argument bazat pe rahat cumva acceptabil ca și argument. Cum e asta: mă scuzați, n-avem decât rahat aici, asa că vă rugăm consumați-l ca și când ar fi delicatesă? O fi că dacă nu-i decât rahat n-ai ce alta manca decât rahat, dar nu vad de ce-ai pretinde că nu faci fix ceea ce faci si nici de ce-ai pretinde că ce-ai facut din rahat e bici (cu argumente chiar!) și nu doar un rahat bătut în ce privește argumentele. Și nu, nu se strâmbă nimeni (nici nu-ți impută) că te-ai murdărit de rahat pe motiv c-ai coborât în vidanjă, dar se strâmbă (și-ți impută) dacă pretinzi că în fapt nu, ești strălucitor și neatins. Dacă suntem de acord că în fapt ai ieșit plin de rahat de acolo în încercarea vajnică de desfundare e foarte bine, suntem perfect de acord într-adevăr și putem chiar a-ți mulțumi pentru efort și pentru sacrificiu.

2. De la teoria anterioară cu “n-aveți bani pentru că sunteți proști”, observ că s-a ajuns, prin explicitare, la o postulare a unui lucru cel puțin interesant și anume că în România ar exista ceva bogăție misterioasă totuși, în pofida prostiei oamenilor care s-au trezit cu ea în mâini s-o cheltuie. Ceea ce n-ar fi tocmai imposibil ce-i drept, dar întâi că ar fi totuși interesant de aflat de unde vine această bogăție (că belciuge de aur nu cred să se fi descoperit), dacă nu cumva e și ea tot o informație din ziare și în sfârșit, dacă totuși se mai poate spune în aceste condiții ceea ce era spus în textul original și anume:

Pentru ca piata pe care activeaza ei nu valoreaza citeva sute de euro pe zi. De ce nu ? Pentru ca nu aveti bani.

Că-s belciuge de aur ori bani câștigați, totuși daca sunt atunci sunt, iar dacă nu sunt, atunci într-adevăr nu sunt. Desigur că se pot invoca diferențele subtile între sunt și-i aveți, dar nu-i valorați, dar zic că invocarea acestor diferențe acum nu schimbă faptul că ele n-au fost tratate cu atenția cuvenită în text și că textul se găsește astfel “îmbogățit” (dacă putem să ne exprimăm astfel) cu această lipsă majoră. Cu siguranță că un autor mai puțin orgolios decât cel în discuție va da vina pe cititorii care nu vor să suplinească diferențele subtile pe care le-a sărit autorul, dar nu-mi voi permite nici măcar să acuz distinsul interlocutor de asemenea tactici nedemne de inventivitatea dânsului.

3. Remarc cu interes o incitare a publicului în direcția omorârii autorului textului original în discuție. Pot înțelege interesul public ori privat pentru asemenea acțiune, dar refuz să fiu parte din asemenea incitare. Deci doresc să o spun clar: dragi cititori, nu-i nevoie să-l omorâți pe Mircea Popescu! Acestea fiind zise, să repetăm, spre beneficiul celor care n-au citit cu atenție articolul meu anterior, că n-am contestat nici o clipă ideea în sine (pentru verificarea căreia autorul își propune moartea). Dimpotrivă, am spus că ideea este reală, dar articolul care-o prezintă o supune mai degrabă neîncrederii publicului, riscă să o decredibilizeze prin asociere.

4. În sfârșit, ca să închei într-o notă pozitivă, primesc cu adâncă recunoștință sfaturile experimentatului biciuitor privind necesitatea vorbelor în timp ce-i dai dânsului cu biciul pe spinare. Menționez doar că exprimarea mi-a fost greșit înțeleasă: argumentele prezentate de dânsul deodată cu biciul pe care l-a dorit făcut anterior sunt irelevante ca argumente, nu că n-ar fi utile argumentele pe lângă un bici. Altfel spus i-o fi ieșit ceva bici fie și din (să-i recunoaștem meritele) rahatul de care zice că s-a mânjit, dar ce-a strigat pe lângă nu-s argumente, ci doar strigăte.

Nu că n-ar striga măcar interesant de obicei.