Oare de ce traia bunica Scufitei Rosii in padure? Poate ca fugise in linistea padurii intr-o zi cand obosise chiar peste masura de harmalaia si agitatia oamenilor din oras. Poate nici nu era bunica atunci, ori inca nu stia a cui si de ce si cum. Pur si simplu se saturase, isi luase cateva lucruri pe umar, intrase in padure si mersese pana cand nu-i mai putea auzi strigand si ciorovaindu-se in urma ei. Se facuse intuneric deja ori poate era chiar de la inceput, dar umbrele si intunericul padurii n-o speriasera niciodata. Facuse fara graba un luminis in chiar mijlocul padurii si acolo construise casuta de lemn curat si sanatos. Poteca de-i venea acum pana in fata usii nici n-o facuse ea, caci nu era anume poteca dinspre casuta catre lume, ci tocmai invers. N-o facuse, dar nici n-o stersese dinadins, caci n-avea anume de ce: se poate ca ea nu mai avea nevoie de oras si lume, dar accepta ca uneori poate mai aveau ei nevoie de ea.

Ori poate ca bunica era in fapt atata de batrana incat pur si simplu crescuse in jurul ei padurea din te miri ce, o ghinda ici si-un vlastar dincolo, pe locul unde altadata fusese campie manoasa si intinsa cand era bunica tanara si-si asezase casa intaia data. Uneori cand isi asculta gandurile pe intuneric, isi aducea bunica aminte cum incepuse sa apara padurea demult de tot, intai ca mladite mici de fag ori paltin, apoi ca tufaris des, apoi vlastari de nici lumina nu se descurca printre ei si apoi in sfarsit ca padure intreaga, mare si mandra, deasa si atat de bine infipta in solul ascuns de muschi si frunze incat nimeni n-ar fi crezut ca n-a fost acolo dintotdeauna, ca nu va fi acolo pentru totdeauna.

Nimeni n-ar fi crezut oricum nimic, pentru ca Nimeni n-avea nevoie sa creada, de vreme ce stia exact cum stau lucrurile. Stia de exemplu si cand vine Scufita Rosie si ce are in cosulet si ce canta si cat va sta de vorba cu lupul cel sur si cam berc. Stia desigur si povestea, ca doar el o scrisese, dar nici pe aceea n-o credea prea tare, ca tot nu simtea asa nevoie. Sigur, se amuzase putin pe seama lupului cel sur si intinsese la maxim credinta oamenilor insistand ca adica te poate manca lupul, dar tot iesi intreg si nevatamat, ba inca anume cu pielea surului pe bat, trofeu. Nu indraznise totusi sa o intinda dincolo de asta, sa puna adica fie si-n poveste, ca bunica nu era chiar singura in padure, ca adica mai era cu ea cineva foarte prezent chiar daca nu tocmai usor de vazut, de descris ori de numit altfel decat Nimeni.

Nici chiar Nimeni nu indraznise adica sa spuna fie si pe ocolite, fie si-n poveste, adevarul tot: stia ca-i mult mai greu de crezut decat un lup mascat in bunica ori o fata si-o bunica scoase intregi si nevatamate din burta unui lup infometat. Si-apoi, ce importanta are? E pana la urma doar o poveste si nimic mai mult, cine ori ce ar cauta in ea fie si cea mai mica farama de adevar?

(Imagine preluata de pe Morguefile.)