Dedicație: inamicilor mei trecuți, prezenți și viitori. 

Inamicii sunt acei oameni de bine care te ajută să ajungi mai sus pentru că-ți tot taie craca de sub picioare. Neobosiți și plini de abnegație vor fi acolo pentru tine întotdeauna. Prietenii vin și pleacă, își văd de ale lor și din când în când se așteaptă chiar ca și tu să vezi de ale lor, dar inamicii sunt mereu acolo, mereu neobosiți pe urmele tale, muncind plini de abnegație și pasiune pentru ca tu – doar tu și nu ei înșiși – tu, să atingi perfecțiunea. Pentru că un dușman oarecare te va trăda uneori abandonându-te în plină luptă cu tine însuți sau cu greutatea a ceea ce încerci să faci, dar un inamic adevărat, profesionist, îți va fi mereu nu chiar alături, dar imediat în urmă încingând jăratecul pe care calci ca să te facă să mergi mai repede, testând cu dinamita punțile pe care le construiești ca să se asigure că vor dăinui, șuierându-și joarda după tine și sădind sămânța de tornadă doar ca să se asigure că mergi mereu înainte cât poți de repede. Cât poți, nu cât credeai doar, așa naiv cum te găsești, că poți. Un inamic bun e capabil să te facă să mergi înainte atunci când nu doar tu, ci toți ceilalți și chiar biata materie care-i corpul tău erau convinși că realmente nu mai poți.

Inamicul profesionist e pe nedrept disprețuit, pus la zid, ocărât și oropsit. În plin secol al corectitudinii politice și desființării oricărei discriminări oricât de bănuite numai, inamicul profesionist rămâne probabil singura categorie socială denigrată și discriminată sistematic, atât moral cât și material sau social. Fără o meserie recunoscută, fără un sindicat, o protecție socială, o recunoaștere a meritelor sale, inamicul profesionist e nevoit să aibă o a doua slujbă, și chiar să pretindă că ar fi altceva, că ar urmări noțiuni precum Adevărul sau Binele General, Bunăstarea sau Libertatea – aceste noțiuni abstracte și reci, atât de opuse pasiunii care-l caracterizează.

Pentru că inamicul profesionist e pasionat și pasiunea lui ești tu. Prietenii te pot aprecia, rudele te pot iubi, dar numai el te-a urcat pe un piedestal atât de înalt încât și-ar da viața și speranța la nemurire doar ca să te vadă cum îți spargi capul picând de pe el. Și nici nu-ți cere în fapt mare lucru în schimb.

Tot ce-ți cere inițial e o mică observație, o mică părticică de adevăr cât un firicel de nisip, care îl deranjează, care i se încrustează în scoica lumii sale și pe care purcede în consecință să îl înfășoare, dureros, în produsele dușmăniei sale. Din acel moment, ai un inamic pe viață, dedicat și muncind neîntrerupt pentru gloria ta. Tot ce mai ai de făcut e să ai puțină răbdare – inamicii buni cresc încet, dar sigur. Iar prieteni buni își poate face oricine, dar inamici profesioniști, doar cei aleși.

Uneori tot ce trebuie să ceri e doar un inamic adevărat – și să speri că-ți va fi îndeplinită dorința. Păcat doar de cei pe care i-am irosit pe când eram prea necoaptă să-i apreciez….