Cum am luat ieri peste picior povestea originală a Porcului de York al cărui personaj Moș Flegmă este, am cugetat că e nevoie fără de zăbavă de propria-mi variantă, să aibă și Porcul sus-numit de ce se râde. Doresc a preveni stimatul public că-i poveste cu elemente înfricoșătoare după spusa unui trilematic cunoscător de felurile perfecte de-a face spaimă din lectură (sau nu tocmai) și că nu-i pentru cei mai rușinoși din fire ori din gând.

Doar copiii aveau drag de Moș Flegmă și-l înconjurau chirăind de bucurie, aținându-i calea cu strigăte voioase dar pline de respectul datorat în tot satul brațelor sfrijite și mersului șontâc: ”Nea Scuipat! Nea Scuipat!” Și de se nimerea câte-un străin să-ntrebe plin de-ngrijorare prichindeii „Cine v-a scuipat?”, râdeau cu toții desigur de atâta prostie câtă-ncape-n tigva de venetic. Iar Moș Flegmă, din adâncul sufletului mare prins între ciolanele bătrâne, scuipa cu bunătate-n praful drumului la picioarele străine și sculpta la repezeală pentru copii, din orice lemn la îndemână, chipul cel nou. Jucăriile lui Moș Flegmă aveau cu-adevărat cele mai expresive fețe din tot satul.

De felul său, Moș Flegmă era în fapt tâmplar și încă unul priceput. Dacă în uliță sculpta figuri străine nemaivăzute de ochii creștinilor pioși din sat, la adăpostul a patru pereți - oricare ar fi fost ei, chiar și-ai privatei - lucra Moș Flegmă tronuri impunătoare, mese drepte și solide, dulapuri încăpătoare și scaune care stăteau misterios pe patru ori chiar trei picioare fără ca să se clatine nici chiar un pic, nici chiar sub coana preoteasă. Din lemn, făcea minuni tâmplarul, dar prea puțin știa el bietul, ce minune-n lemn îi era scris să pătimească.

Era o zi ca oricare alta dintr-o vară fără nor, iar Moș Flegmă scuipase deja de-a lungul întregului sat când a ajuns într-un sfârșit să vadă ce boală a încovoiat scrinul cel vechi al babei Chiva de nu mai încăpea sub el nici chiar motanul cel sfrijit și fără glas al cotoroanței. Și se munci tâmplarul zi de vară până-n noapte iar dacă reuși să redea tinerețea scrinului măcar pe întuneric, baba Chiva îi spuse să-și aleagă plata din basmaua ei strânsă de obicei cu șapte noduri, cinci blesteme și pe alocuri carcaleți de jeg. Ce era în basmaua Chivei nici nu se poate spune, dar văzu Moșul nostru, printre toate cele, un inel de aur turtit, câteva monezi, un bumb auriu de militar și ceva ca un ou care nu era ou și ca o piatră care nu era piatră, plin de semne misterioase. Sfios ca-ntotdeauna, Moș Flegmă alese cu grijă bumbul rotund ca o picătură de miere și plecă scuipând fericit.

În noaptea aceea îl vizitară visele pe tâmplar. Se făcea că o lumină ieșea din bumbul pus la căpătâi și o ființă picura în susur dulce:

- Moșule, văzut-am ieri că sufletul tău cald și bun nu știe a-și pregăti agoniseala pentru iarna vieții ce va să vină. Dar dacă aurului nu-i poți purta de grijă, să-ți fie lemnul drag tovarăș credincios care ți-o câștiga o pâine în tot ceasul oriunde și oricum te vei găsi. Te du-nainte să răsară soarele și cioplește după cum te-o îndruma cu siguranță trunchiul nucului de-l vei găsi lângă fântănă.

Neobișnuit ca visele să-i dea de lucru, tâmplarul se trezi pe loc și la lumina lunii, doar în ițari, se apucă de treabă. Cum lemnul de nuc e tare și îndărătnic, munci Moș Flegmă de curgeau apele prin toate adânciturile bătrâneții, dar chiar înainte de crăpatul zilei, termină. Așteptă cuminte să-și facă răsăritul treaba toată și apoi, în lumina glorioasă a soarelui de august, văzu anume ce-i ieșise. Și stuchi ca mâțele privind la fălnicia și tăria învârtoșată a lemnului de nuc. Făcându-și cruce și ținându-se de șale, se duse Moș Flegmă să mai tragă un pui de somn. Dar din grădină, de sub așchiile proaspete, simțea cum îl privește un singur ochi ca o-ncruntare în vârf de lemn de nuc.

Spre mirarea moșului, nu doar el simțea privirea cu pricina. Veni întâi coana preoteasă care avea nevoie fix de așa lemn de nuc fie și doar pentru câteva ore. Apoi Leana lu' Costache-Ologu', Fița lu' Vasile Cărăușul, Floarea de-i murise bărbatul în primăvară, Ana boierului și-apoi Chira, Licsandra, Maria, Ileana... și tot așa în toată ziua și mai ales pe seară, pe rând și de la capăt și ca din întâmplare. Iar Moș Flegmă prinse din nou drag nu doar de căsuța lui unde se-nghesuiau acum bucate aburinde și roți de brânză, lapte proaspăt, plăcinte vesele și pâine caldă, ci și de mădularul cel vârtos și trainic ca din lemn de nuc.