Printre cele 1001 de motive de a scrie pe blog, eu am unul mai aparte care e oarecum greu de prins la insectarul de cuvinte, după cum a dovedit o încercare ratată de a-l exprima într-o conversație. Nimic mai potrivit deci pentru un articol decât motivul cu pricina, dat fiind că are la bază exact o diferență care mi se pare majoră între o conversație, fie ea și online, respectiv un articol, fie el și pe blog: adaptarea (sau mai exact lipsa ei) la un anume interlocutor.

Conversația cu un număr rezonabil de interlocutori e până la urmă nici mai mult nici mai puțin decât o formă de adaptare a celui care vorbește la cei care ascultă. Vorbitorul dorește să comunice fix cu acei oameni și e deci în propriul interes să adapteze forma mesajului la caracteristicile lor. Cel puțin dacă dorește totuși să comunice cât de cât eficient și eventual și să se facă înțeles. De altfel expresia asta în sine, “a se face înțeles” cam spune fix același lucru: adaptarea cade în sarcina celui care vorbește. Lucru care e destul de clar acceptat în ce privește comunicările mai formale gen prezentări sau lecții. Faptul că nu-i prea des considerat la nivel conștient în conversații obișnuite nu-l face mai puțin adevărat.

Cu cât crește numărul de “interlocutori” – care de altfel devin “audiență” destul de rapid – cu atât adaptarea asta devine mai complicată până la imposibilă în măsura în care nu-i vorba doar de o creștere numerică, ci și de o creștere a variabilității. Mai simplu spus, nu durează mult până când ai în audiență persoane incompatibile – adaptând pe lungimea de undă a lui X, ieși garantat în afara a ceea ce pricepe Y și invers. Ceea ce se întâmplă de obicei în practică în asemenea cazuri e pur și simplu o împărțire a audienței pe diverse criterii și adaptarea discursului la aceste caracteristici știute comune. E de altfel ceea ce fac politicienii (cel puțin cei care știu ce fac) sau cei care lucrează în publicitate în momentul în care pregătesc un discurs sau o reclamă fix pentru crescătorii de cornute albe-n dungi din satul Cucurigu și altul pentru crescătorii de cornute verzi cu picățele din satul Gaiamama. Cei care nu știu ce fac adaptează un discurs la o medie a audienței, care nu există în practică. Lăsând politicienii la o parte, în momentul în care audiența e prea variată ca să mai poți adapta discursul prea mult, nu se întâmplă nimic altceva decât fie o filtrare automată a audienței pe principiul că cine pricepe ceva rămâne și cine nu, pleacă, fie o împingere a discursului spre elemente general valabile – o bună explicație de altfel a multor “discursuri mobilizatoare” pentru mase.

Ei, din perspectiva asta îmi pare că un blog pur și simplu nu-i conversație. Interlocutorii nu sunt definiți, nu sunt limitați și nu sunt nici măcar necesari. Sigur că poți decide să scrii doar pentru colegii de clasă, dar decizia e pe cât de arbitrară pe atât de irelevantă pentru realitate. Combinația oferită de blog e permanența mesajului într-o anume formă și o audiență potențial infinit variabilă. Motiv pentru care de altfel se merită efortul să scrii – nu numai că e scris odată și poate fi citit de nenumărate ori fără efort suplimentar (chiar și de către autor adică), ci eliberează și de efortul adaptării și deci permite ceva mai multă energie dedicată conținutului, ideilor. Articolele de blog sunt astfel mai degrabă o formă de expresie a autorului decât o modalitate de conversație. Conversația poate veni abia ulterior, prin comentarii, moment în care de altfel se poate particulariza și adapta mesajul cât se dorește sau cât se poate. Articolul de blog în sine însă rămâne cel mult un mesaj pentru oameni în general, dar nu o conversație cu anumiți oameni în particular. Exceptând poate conversația autorului cu el însuși. Și adaptarea inerentă.