Sunt ferm convinsă că dacă nu știi ce să scrii e din cauză că n-ai citit suficient. Asta e clar, dar ce-i mai puțin clar e dacă există în fapt în realitate noțiunea abstractă de citit suficient. Și dacă am eu ochi s-o văd, s-o recunosc, s-o cred. De parcă n-ar fi suficientă această neîncredere ce-mi sapă la rădăcina blogului, mai am o frământare dubioasă:

Mă frământă anume realizarea că, privită problema dintr-un anume unghi (cam strâmb, recunosc, dar așa stau acum), eu sufăr de o eficiență verbală foarte scăzută. Cu eficacitatea stau destul de bine (e loc de mai bine, încă mai stric fraze întregi pe unii de nu merită mai mult de un cuvânt maxim), dar la capitolul eficiență… păi consum la cuvinte cu tona (mă îmbăt cu ele, mă scald în ele, îmi fac comprese de-mi trece – ori îmi vine- durerea de cap din ele), dar produc… puține. Puține prin comparație, e drept, nu le-am numărat absolut -de altfel mi-e cumva indescriptibil și fără motiv de-a dreptul groază de ideea de a-mi număra toate cuvintele. S-ar putea ca în numere concrete să nu fie așa puține. În orice caz, produc puține cuvinte. Recunosc.

După cum poate că bănuiți, această groaznică și grozavă aflicțiune ¹  îmi afectează aflicționează în mod dramatic întreaga existență. Chiar și cea online, pentru că e clar că acest blog suferă la rândul său de pe urma producției mele scăzute de cuvinte. Ca să fie clar, nu de idei duc lipsă, acelea se îngrămădesc din ce în ce mai tare, de mi se întâmplă frecvent (ca acum) să pornesc un articol pe un subiect și să ajung să scriu despre cu totul altceva ² . Deci nu, dacă scriu pe blog din când în când și oarecum aleator de nici eu n-aș putea prevede când ori dacă apare ceva, nu e din cauză că-s ideile lipsă. Cuvintele-s problema, gâtuirea, lipsa. Mă uit în fiecare zi în depozitul de cuvinte, scormonesc pe acolo prin întuneric, înjur pe mutește și …abia adun de prin colțuri uneori cât să comentez. Ori adun destule – ca acum- dar nu de care trebuie, nu de care se potrivesc cu ideea. Și cum nu poți scoate în lume o idee solară îmbrăcată-n blănuri și nici una fistichie în rochie cu guleraș scrobit ori una sfioasă gătită-n nud cu fundă roșie, rămâne biata idee la adăpost.

Nici n-ar fi poate așa de rău, teoretic, dacă stau ideile la adăpost: loc este, mâncare s-o găsi dacă cer, de cald țin (și de cald dar și de frig…). Dar în practică, e rău. E rău să-ți stea toate ideile înăuntru, că te și sufoci de atâta aglomerație. Și apoi, de la un punct încolo (cam ca și oamenii), cresc ideile mai bine afară, decât înăuntru. Cresc ideile mai bine când sunt puse în cuvinte și mai ales când sunt discutate. Cresc ori se ofilesc, după caz și după merit, dar dacă se ofilesc nu-i bai, cu atât mai bine, așa și trebuie. Las’ să fie făcute ciur ideile proaste de către tirul inamic, decât să ocupe spațiul ideilor noi care-ar fi putut să fie în locul lăsat liber. Iar dacă totuși piere nu ideea ci haina ei pentru că nu i se potrivea, nu-i bai, că mai scriem ideea încă odată (și încă o mie de ori) mai bine și mai frumos. Deci afară cu ideile, că le prinde bine la aer.

Dar totuși: cum cresc producția de cuvinte? Că tocmai ce mi s-au terminat, s-ar zice.

1. Există cuvântul acesta, am verificat. Și e cam nefolosit, deci cam ineficient, deci m-am pus pe folosit. Să vedeți de nu vă aflicționez cu el de acum de nu puteți duce. [↩]
2. Am vrut să scriu despre o carte bună ca un deliciu, ca un vin bun, ca o iubire. Și uite ce-a ieșit în schimb. Furnizorii mei de cuvinte, neserioșii, hapsânii, zgârciții… [↩]