Un tanar de-si zicea Freud pe aici, pus in fata unor variante concrete de a-si sustine afirmatiile, a declarat cu emfaza ca el n-are de ce sa mai tot explice, ca stie deja ca-i adevarat ce spune si deci nu cauta parteneri de discutie ci “sustinatori” ¹. Altfel spus, el nu doreste discutie, ci aprobare din cea mai concreta, materializata direct prin inrolare sub steagul sau pe care-i scris Adevarul. Si suparat ca nu se intampla treaba asta mai deloc, ci lumea se incapataneaza sa-l contrazica ori sa-i ceara argumentatii mai solide, s-a lasat de blog, a disparut de pe Fain si ma rog, in general mai da cu vorba pe ici pe colo, da’ e tot un neinteles si neapreciat iar lumea e rea.

Dau exemplul de mai sus pentru ca-mi pare ca-s in fapt mult mai multi de gandesc fix ca el decat s-ar zice. Un simptom al abordarii asteia e foarte raspandita idee ca “asta-i blogul meu si accept doar comentariile care-mi convin mie”, unde acel “convin” are tot felul de definitii, dar o singura abordare: accept adica doar comentarii care nu ma deranjeaza peste o anumita limita. Ori nu stiu cum sa zic mai clar de atat, dar daca vrei discutie cu oameni diversi si pe care nu-i cunosti, atunci n-are nici urma de sens sa le ciopartesti ori stergi comentariile pe motiv ca nu se potrivesc cu asteptarile tale, indiferent de aspectul in care nu se potrivesc. Iar un comentator care chiar are ceva de spus nici nu va risca pana la urma sa-i arunci tu cuvintele la cos, pentru ca …mhm, n-a nimerit poate tonul de-ti place tie, ori stilul tau local de “decenta” ori de nu mai stiu ce. Singura semnificatie reala a ideii de astfel de moderare e faptul ca nu doresti discutie cu adevarat, ci mai degraba recunoastere. Aprobare. Sustinatori.

Desigur, s-or gasi unii sa sara ca nu, ca ei chiar vor discutii si dezbateri, doar ca… nu indecente, ori nu “sa mi se suie in cap”, ori nu “nerespectuoase”, ori nu… E drept ca intodeauna, chiar si printre 1001 excluderi de tipul asta, chiar si prin 1001 bariere si oprelisti arbitrare si abuzive inca se mai poate strecura un pic de discutie, asa cum un val de apa va gasi totusi pana la urma intotdeauna o cale sa treaca de un baraj, chiar daca trece cu taraita, cate un firicel, ori mult intarziat dupa ce acumuleaza suficient volum, ori ocolit, pierzandu-si forta pe drum. Ca si cu apa, discutia strecurata astfel va fi insa cu necesitate diluata, intarziata, redusa ca forta si rezultat. In schimb, va fi … conforma. Calduta, reconfortanta, adormitoare. Si aprobatoare pentru cel care filtreaza altminteri tot ceea ce il contrariaza prea tare. Tot ceea ce nu-l sustine.

Problema sustinerii e una mai ramificata decat poate parea la o prima privire. Cea mai directa si evidenta sustinere e aprobarea celor spuse, eventual concretizata in fapte – ceea ce cerea tanarul din exemplul initial. Dar in fapt nu-i nici macar cea mai importanta, cel putin nu in blogosfera romaneasca se pare. Mult mai importanta e sustinerea (ori recunoasterea daca preferati)… ierarhica. Cei cu ideea ca “asta-i blogul meu asa ca aprob ce vreau si sterg ce poftesc” pun in primul rand pret pe reverentele comentatorilor, pe faptul ca sunt astfel ei personal recunoscuti drept “stapani ai locului” si deci importanti. Iar recunoasterea aceasta se cere manifestata prin supunerea neconditionata a comentatorilor la toate barierele de comunicare impuse si printr-o exprimare care sa nu contrazica nicidecum autoritatea autorului de blog. Da, sunt permise opiniile contrare, dar numai atata vreme cat sunt exprimate cu grija, de pe pozitie asumata inferioara si in forma anume aprobata.

Recunosc ca mi-a luat ceva timp sa realizez realitatea traznaii de mai sus. Obisnuita fiind sa vorbesc cu oameni deschisi la minte si in general destul de siguri pe ei (ca-s in general buni la ceea ce fac, degajati in medii multiculturale si mai ales fac ce si-au ales sa faca, nu ceea ce n-au avut incotro si discuta ca sa dezbata, nu ca sa capete aprobare), eu am crezut cu naivitate ca oamenii care tin blog in romana cauta de asemenea dezbateri serioase, nu batai reciproce pe umar, plecaciuni si reverente de sustinere si/sau incurajare si aprobare. Motiv pentru care nici nu mi-am pus in general problema sa stau sa diluez mesajul, sa-l chinui pana se potriveste prin filtrul de sensibilitati exacerbate ale fiecaruia, sa dau adica mai multa atentie si greutate misiunii de a nu supara pe nimeni, decat celei de a spune o opinie ori de a argumenta o chestiune.

Dupa cum puteti probabil ghici, naivitatea mea de mai sus combinata cu faptul ca am chiar comentat pe diverse bloguri a rezultat evident intr-o intreaga serie de personaje “suparate”  ² pe mine si convinse (cel putin aparent) ca eu as fi… cam orice, atata vreme cat e negativ: rea, rautacioasa, intoleranta, inflexibila, aroganta, nefututa, rece, inumana, indecenta, lipsita de feminitate etc. Convingeri si opinii sustinute evident de fiecare data prin… volum (al tipetelor si injuriilor zic). Si eventual prin apeluri la “intelegere”, “cum se cade”, “nu ridica prima piatra”. Ori prin argumentarea necesitatii (curioasa zic eu) unei doze de superficialitate ca dovada de intelegere superioara.

Ajunsa pana aici mi-e destul de clar ca probabil cei care pricep cele de mai sus nu au nevoie de ele in fapt, iar cei care au nevoie de ele probabil ca nu le pricep (si le pun eventual din nou pe seama rautatii mele). Totusi, imi pare ca merita sa ramana scrise undeva, fie si ca sa am unde trimite pe cei pe care-i voi mai enerva pe viitor cu incapatanarea mea de a dezbate idei in loc de a oferi sustinere neconditionata. Ofer si sustinere, dar strict pe masura aprecierii pe care o am pentru ideile cu pricina. In rest prefer sa ofer idei, argumente si opinii sustinute cat mai clar cu putinta, nicidecum cat mai ferit si supus. Inca n-am vazut om cu care sa merite sa discuti si care sa faca in acelasi timp confuzia ca opiniile asumate ar fi atacuri personale ori totuna cu inflexibilitatea si aroganta. Nici macar in blogosfera romaneasca.

1. Asta era ideea de baza, ca din pacate n-am reusit sa regasesc exact unde anume e afirmatia cu pricina, chit ca ea este cu siguranta acolo si-s destul de sigura ca-i pe Fain pe undeva.[↩]
2. Zic “suparate” pentru ca n-am idee ce au facut ei, dar cu siguranta au reactionat de parca tocmai ce-i injurasem de mama ori macar de tata cum s-ar zice. Ah, si cel putin intr-un caz macar omul a zis in clar ca problema ar fi ca as incerca eu sa “ma sui pe” el.[↩]