Dând cu ochii de un text proaspăt întors din vacanță, mi-am ascuțit penița să o înfig cu poftă fix în el, că e acolo vorba despre o mare și umflată...gogoașă, cu ceva șir de gugoșele, zise minciuni și minciunele. Doresc totuși a preveni onorata audiență că mi-s într-o fază gurmandă și deci ospățul textual de mai jos se poate lesne lăsa cu indigestii, spume la gură, ochi bulbucați și fiere stârnită. Nu promit triferment în comentarii, dar e posibil să mai ofer câte unul. Ori măcar comprese. Așadar:

Jucându-se destul de prudent cu fire din ghemul propriei persoane, mărturisește Alas că are o relație complicată, dar destul de pasională cu... minciuna. Mândrie, invidie, desfrânare, lene, lăcomie și mânie sunt tunurile grele de le scoate Alas la înaintare când se trezește în fața minciunii. Ori în spatele ei, la comenzi. Pentru că Alas n-o place, dar îl apucă pandaliile de-o vede atârnând la vorbele altora, mai ales vorbele celor dragi, mai ales vorbele iubitelor. Lui. Că-s ale lui, nu ale minciunii. El nu suferă minciuna, că-i brută și îngălată, că-i insultă inteligența, că-l calcă pe mândrie, că-l stârnește spre mânie - dar de-i frumoasă și-aranjată, atent dozată și pricepută la învăluire, parcă nu i-ar zice musai nu. Cădere o fi s-ajungi în brațele minciunii, dar dacă brațele-s frumoase tare?

Și pentru că îl irită minciuna și-l insultă și-i e nesuferită rău de o urăște până la sânge, o cunoaște Alas la perfecție, a exersat-o până la cel mai înalt nivel, până  la virtuozitate. Cunoaște-ți inamicul ori atracție pură? Oricum ar fi, acest sensei într-ale minciunii (în propriile-i cuvinte), o... evită. Cu toate că o evită însă, cu toate că o cunoaște ca pe o armă îndelung exersată, încă i se mai întâmplă - inexplicabil! - să pice singur în lama pe care o ascute. Presupunând, desigur, că nu e alta explicația. Că poate-i e în fapt...ura aceasta pentru minciună atât de mare încât simte imboldul irezistibil de a-și încerca forța împotriva ei, și cum nu găsește binevoitor-expert pe măsură, sensei-Alas nu ezită să poarte întreaga greutate și să-și servească - precum un adevărat virtuoz - propria minciună. Cu care se îneacă apoi. Tușește. Sângerează, se enervează. Dar e mândru oricum ar da-o: ori e el cel mai tare-n confruntare, ori e cu-adevărat de nedepășit în arta minciunii. Atâta doar că să te minți pe tine însuți e cea mai proastă idee dintotdeauna. Că n-ai nici scuză dacă totuși crezi minciuna și nici refugiu când ți se sparge realitatea în cap.

Desigur, interacțiunea lui sensei-Alas cu minciuna proprie e luptă doar când îl roade mândria, invidia, desfrânarea ori lăcomia (ori toate deodată). Că dacă e lenea la comenzi, nu-i luptă, ci doar dulce delăsare, sub umbrela iluzorie a unei minciuni vechi de când omenirea: că n-ar fi de ales. Că e nevoie de un tratat de ratificare a adevărului, pentru ca tu să nu mai minți. Nu-i nevoie. E nevoie doar... să nu mai minți. Între a spune o minciună și a spune adevărul e întotdeauna o alegere. Pentru că acolo e întotdeauna alegerea, la ce faci ori nu, la ce spui ori nu. Niciodată nu se aleg consecințele.