După câteva fapte altminteri banale, mă bântuie așa niște ipoteze curioase. Dar să încep cu surprinzătoarele experiențe ale zilei de joi.

Eram în veșnica înghesuială, agitație și stare de provizorat care caracterizează direct și definitoriu aeroportul (1) care face și el ce poate, dar în fapt n-are nici o șansă, din cauză de lipsă acută de spațiu. Băneasa. Îmi croiam drum ca de obicei, fără probleme, printre debusolații și pierduții (cel puțin după expresie și acțiuni sau mai degrabă lipsa lor) care-ți stau oriunde în drum pentru că oricum nu prea au unde să stea în altă parte. Și încă de la sosiri, încă din aeroport, au început.

Inițial n-a fost nimic special, nu e prima dată, e în stilul clasic (cel puțin bucureștean) să mi se tot ofere taxiuri și mașini și alte asemenea servicii. Am o colecție întreagă de "Nu, mulțumesc" și "n-am nevoie, mulțumesc", pe tonuri hotărâte și definitive, încât le dau fără supărare oricui încearcă să-mi vâre pe gât lucruri de care n-am nevoie sau în orice caz, n-am nevoie de la respectivii. Așa că mergeam și nu-mulțumeam în stânga și în dreapta după cum era cazul.

Dar spre deosebire de toate celelalte dăți, acum nu renunțau cu nici un chip. Au început cu ofertele, cu "stați doar să vedeți ce ieftin e" (eu nu zisesem nimic de preț), ce repede e (eu nu zisesem nimic de viteză), ce comod e (eu nu..etc) și tot așa și tot mai departe. Iar unii începuseră să se țină după mine împroșcând, nu cu oferte, nu, ci cu pledoarii fără cap și fără coadă, de genul "dar stați să vedeți ce...". Debusolați, dar disperați. De parcă eu eram dreptul lor, punga lor de bani, care însă în mod inexplicabil și misterios căpătase voință proprie și se depărta fără motiv.

A lor. Care se depărta. Aici e problema și surpriza. Întreprinzătorii aceștia nu încercau să ofere un serviciu, ci încercau să vrăjească o pungă de bani să stea locului suficient de mult încât să apuce și ei să ia ceva monezi. Pe simplul principiu că dacă acolo sunt bani, atunci cu siguranță și fără alt motiv unii sunt ai lor și deci trebuie să apuce și ei ceva. Banii nu erau la ei, dar nici voința nu era la ei, nici oferta, nici serviciul, nici utilitatea până la urmă. Și nici vreo urmă de înțelegere reală a ce înseamnă să oferi un serviciu.

Numele de antreprenori sau întreprinzători sunt în fapt improprii. Urmăritorii mei semănau tot mai mult cu vânzătorii de suveniruri inutile din țările africane, alergând după trenul cu turiști albi (deci bogați prin definiție). Și m-a lovit așa o înțelegere a modului în care funcționează atât de mulți antreprenori autohtoni: pe principiul că dacă sunt bani undeva, e suficient să te învârți pe lângă ei că se vor lipi cumva și de tine. Cum anume însă și mai ales de ce s-ar întâmpla așa ceva e unul dintre misterele lumii pe care ei nu vor sau nu pot să-l tulbure. Pentru că modul în care lumea obține bani ține, la nivelul lor, de mistică pură și înaltă, nu de un mecanism clar al utilității. Și de aceea poate, în nevoia lor din ce în ce mai disperată, ei întețesc mătăniile și ofrandele și jelaniile și se miră nespus că tot nu au succes. Pentru că zeul Ban e surd și orb. Și în fapt, nici nu există.

(1) Încep să cred că agitația inutilă și starea de provizorat perpetuu nu-s definitorii doar pentru aeroportul Băneasa, dar să nu deviem prea tare de la idee.