Întâi de toate ce este o victimă? În esență o persoană care suferă o nedreptate (sigur că în principiu există și victime care nu-s persoane sau nu tocmai, dar cum nu discut pe blog cu pisici, câini, copaci și ce-mai-aveați-în-gând, ne mulțumim cu persoane). Cum nedreptatea e un concept destul de ambiguu și în mod clar subiectiv, putem chiar să extindem și să ne alegem o definiție mai largă: o victimă e o persoană care suferă experimentând ceva de la neplăcut înspre mortal. Evident că nici asta nu-i o definiție perfectă, dar cam ajunge pentru ce urmează. Ca să nu fie dubii, putem da și un exemplu din clasici. În ipostaza sa de atașat de stâncă și experimentând ciugulirea repetată a propriului ficat de către un vultur, Prometeu este o victimă.  

Prima observație ar fi că cine (sau ce) aplică nedreptatea cu pricina e irelevant. Sigur că victima poate decide că dacă Zeus îi mănâncă ficații (fie și prin intermediari) atunci e cu plăcere în timp ce dacă e vorba despre vecinul de la parter se simte ofuscat și suferă din greu. Dar totuși aș îndrăzni să consider că dacă cineva îți mănâncă în mod repetat ficații, tot victimă ești. Eventual victima propriei prostii, dar să nu anticipăm.

A doua chestiune interesantă e că totuși Prometeu în mitologie nu e deloc pe postul de victimă. E cel mult un exemplu clasic când vine vorba de răsplata la care să te aștepți pentru ajutorarea oamenilor, dar totuși Prometeu e întâi de toate un Titan și în al doilea rând oricum ai da-o un erou. Erou sau victimă, cum vine asta? Simplu de tot: Prometeu e victimă doar atâta timp cât stă legat de stânca aia pe post de conservă de pate pentru zburătoare. Înainte de asta se ținea de giumbușlucuri, învăța oamenii să se joace cu focul, strica planurile șefilor, într-un cuvânt avea inițiativă. Iar după starea de pateu (Hercule face pe eroul), redevine ceea ce era: un Titan care face și el ce-i dă prin cap. 

Exemplul cu Prometeu spune pe scurt că starea de victimă în mod normal e limitată în timp, iar victimele sunt până la urmă persoane care așteaptă sau au nevoie (Prometeu cam avea nevoie) să fie salvate de cineva. Persoanele nu sunt prin definiție victime și chiar dacă sunt la un moment dat victimele unui supliciu, odată ce încetează respectivul stimul, redevin persoane și nu mai sunt deloc victime.

Așa o fi, că oamenii nu-s victime decât ocazional. Dar unii trag tare să întindă ocazionalul acesta cât mai mult. De ce? Pentru că starea de victimă are anumite beneficii, oricât ar părea de ciudat. Da, e drept că ți se mănâncă ficații, dar până la urmă probabil te obișnuiești cu toate cele și măcar știi că tu n-ai nimic de făcut (vine Hercule să te salveze, da?). Iar dacă n-ai nimic de făcut, atunci sigur nu faci nimic greșit, n-ai dubii, n-ai probleme (mă rog, ficatul, dar nu contează), n-ai dileme, n-ai nerealizări (ma rog, nici realizări, dar..), n-ai neîmpliniri, nici bătaie de cap,  n-ai nesiguranțe, n-ai eșecuri, , n-ai…ba ai: sentimentul înălțător al superiorității morale, când te simți eroul minune pe calul cel alb și nici măcar nu trebuie să dai ovăz la cal, nemaivorbind că nu trebuie în fapt nici măcar să-l călărești. Iar altul e “cel rău” iar tu ești “cel bun” și în plus suferi taman pentru că ești așa de bun. Și uite așa dă-le unor oameni prilejul să fie victime că apoi nu se mai satură. 

Cum ieși din starea de victimă? În esență încetând cu văicăreala și încercând să faci ceva. Cât de curând posibil. Și în orice caz, dacă îți pare că treci prin Iad, atunci continuă să mergi.