Nevoi și dorințe

June 3rd, 2011 by Diana Coman

Precizare: în textul de mai jos, eu când spun nevoie mă refer la percepția nevoii de către o persoană, nu la nevoie ca un element extern, obiectiv.

Vorbind despre nevoi ca sămânța vieții, am stârnit ceva discuții, între care cea mai pasională și pasionat urmată pare a fi pe tema “Ași! Dorințe, nu nevoi!” Cu împingerea previzibilă către teoria minunată conform căreia dacă ceilalți ar vrea mai puțin, atunci noi am avea mai mult, cu fascinația pentru uitat în curtea vecinului și alte gogorițe, dar să nu deviem că mă enervez. Așadar: am zis nevoie, nu dorință. Și n-am zis așa din întâmplare.

De ce nevoie și nu dorință? Pentru că indiferent ce ne atrage în depărtare prin mecanismul numit dorință, nu vom acționa fără să ne împingă de la spate… nevoia. Din punctul unde ne aflăm și pe tot drumul către unde vom ajunge, nevoia e cea care ne mână din spate. Dorința doar dă direcția, ca o busolă. Sigur că poți să-ți dorești oricând o cană de apă, dar până când nu ți se face sete, dorința asta e fără putere de atracție. Ca un cântec de sirenă irosit pe omul surd.

Chiar surzi la cântecul dorințelor nu suntem, cu siguranță. Trăim printre dorințele noastre care se străduie să se facă auzite, se ceartă chiar pentru atenție. Și suntem asaltați cu dorințe prefabricate, invitați sau chiar împinși să ne alegem una, două, cât mai multe. Pentru că dorințele se pot fabrica, se pot adopta: doar nevoile sunt, întotdeauna, personale.

Dar de multe ori ne ascultăm dorințele proprii cum ascultăm uneori copiii și mai ales copiii altora: cu plăcere, cu amuzament, dar fără implicare. Ne sunt dragi poate, dar nu le luăm în serios. Dorințelor favorite le construim chiar lumi întregi din vise, ne exersăm imaginația ca să le amăgim că “odată”, “cândva”, “când voi avea timp”, “la pensie”, “la anul”, “dac-am avea talent sau luna de pe cer” le vom lua în seamă cu adevărat. Dar nu plecăm în fapt nicicând pe drumul unei dorințe până când nu ne împinge de la spate nevoia-pereche. Sau până când nu o găsim în noi înșine, până când nu-i dăm atenția de care are nevoie pentru ca să ne pună în mișcare.

Când totuși nevoia de a avea un scop ne dă ghes prea tare, o mărităm forțat cu o dorință oarecare proaspăt scoasă la mezat în piața dorințelor prefabricate. Pentru că dorințele acestea standard sunt cunoscute, oferă confortul familiarului și-al turmei. Și mai ales, sunt versatile, nepretențioase. Le ajunge drept pereche nevoia generică a unui scop, pentru că n-au viață lungă. Vor doar o clipă de atenție, o frântură din entuziasmul nevoii și sunt satisfăcute. Necesită cel mai puțin din toate efortul cel mai dificil, cel al schimbării. Și oferă, bineînțeles, la fel de puțin, sau chiar nimic. Dar ce contează: ne-am amăgit nevoia unui scop, ne-am mai târât un pic, ca pe-o povară fără sens, propria viață.