Vad ceva mai mult -ori mai bine?- decat ceilalti. Nu pentru c-as avea un dar anume, ci pentru ca a vedea – ori a privi – e singurul lucru de-l mai pot face. Asa cum orbii se spune ca-si dezvolta in compensatie celelalte simturi, eu mi-am antrenat si ascutit peste masura vederea, in timp ce toate celelalte s-au tocit. Asadar surd, aproape fara glas, fara miros si imobil intr-un fotoliu ori in altul, mai traiesc doar in ultima-mi reduta, privirea. Si cat traiesc, privesc. Sunt asadar – cat mai sunt inca – pur si simplu Privire.
Cei care nu vad prea multe vor zice mereu ca fascinatia strazii sta in filigranul de detalii ori in eterna-i varietate ori chiar in familiarul unor scenete anume jucate zi de zi de aceiasi actori subtil schimbati de somnul unei singure nopti, de agitatia ori nervii unei singure dimineti ori de oboseala sau entuziasmul unei singure zile. Dar toate astea nu sunt decat tuse, tentative, pregatiri nestiute catre nestiut. Pentru ca spectacolul real al strazii e in fapt dat de fulgeratoare miniscene -minute ori chiar secunde uneori- care polarizeaza brusc imaginea intreaga, dandu-i focus si sens. Tot restul, toate detaliile, toate repetitiile si minusculele schimbari de lumina, de decor, de actori sunt pur si simplu creatie in cea mai bruta si mai minutioasa, tentativa, nesigura si plicticoasa forma. Ca un regizor nesigur de scenariu ori de intentie chiar, in majoritatea timpului strada improvizeaza doar, cu o oarecare disperare, tot incercand sa gaseasca astfel, prin nenumarate si minuscule ajustari, reprezentatia reala.
Fascinatia reala a strazii sta exact in acel moment al descoperirii. Al descoperirii de catre strada insasi a reprezentatiei urmatoare. Intr-o fractiune de secunda intregul amestec cacofonic de detalii fara legatura capata brusc un scop, o directie si se focalizeaza, ca un aparat extrem de fin, pe ceea ce va fi cu adevarat reprezentatia, ca-i tragedie, comedie, melodrama ori simpla imagine instantanee a unei franturi din semnificatia lumii ori a vietii insesi.
Privesc asadar intotdeauna strada pandind acel moment cand toate incep a tinde spre un anumit punct, o anume scena, un anumit grup de actori ce inca nu stiu ca sunt deja in lumina reflectoarelor, ca au deja rolul principal. Privirea mea – ori panda mea- e o eterna, rabdatoare cautare, o interogare muta a schimbarilor, a actorilor. Caut in fapt elementul central al viitoarei scene. Tanarul plictisit care rezeama alene banca la doi pasi de trecerea de pietoni? Ori poate grupul compact si cenusiu ce-asteapta resemnati culoarea verde? Ori soferul plictisit din camionul care se chinuie sa iasa dintr-o straduta ce pare mult prea stramta pentru el?
Nu, nu, uite-i, un el si-o ea ca toti ceilalti de n-ar fi mersul ei din ce in ce mai smucit, zambetul lui cumva intermitent, chinuit de parca si-l aplica singur ca pe-un medicament ori pansament pe o rana veche ce nu se vindeca nicicum. Si discutia lor – ori mai bine zis discutiile, ca poarta doua, una intermitenta si retinuta, abia tinuta in fraul rusinii de a tipa pe strada si cea de-a doua a trupurilor, rabufnita, completand, ajustand greutatea vorbelor spuse cu cate un gest nervos al ei, cu o strangere a umerilor lui.
El e defensiv, apara o idee ori se apara, cumva defetist, invins a priori, e o aparare in retragere si totodata o pledoarie, o cerere mai mult schitata de o intindere a mainii pe care ea n-o vede si careia totusi ii raspunde cu o smucire furioasa ca de cal salbatic simtind latul prea aproape, cu ridicarea brusca a capului si un pas nervos de pantof negru infipt brusc in albul trecerii de pietoni. Si totul se focalizeaza brusc pe acel pantof, pe trupul ce-i e prelungire, smucit deodata inapoi intr-o imbratisare, in doi timpi, intai un pic de tot si cu incetinitorul de catre o mana ezitanta si fara putere, apoi brusc si definitiv de catre camionul scapat din straduta aceea ca un glonte dintr-o teava prea ingusta.
S-au adunat si spectatorii, cineva cheama salvarea, cineva tipa, soferul se tanguie si jeleste, ei tac amandoi atat de mult lipiti unul de altul si atat de nemiscati incat ma bate gandul ca n-au tacut in fapt complet nici acum, ci au inceput doar o a treia conversatie, fiecare cu sine insusi de data asta, o conversatie paralela – in sfarsit neintrerupta de intruziunile celuilalt. Si in conversatia asta ea se destinde usor, se lumineaza cumva a pace, a sfarsit de lupta, a sosire acasa.
Iar eu nu pot decat sa privesc. Oare ce am vazut intr-adevar?