Nici vremea nu mai e ce-a fost și nu-i din cauza încălzirii globale, ci de la concurență. Gloria subiectului de conversație cu replici tipizate s-a mutat de la vreme la plecare. Nu orice plecare, ci una anume. Din România adică. Ai pleca? (Și răspunsul e deja în ochii celui care pune întrebarea: spune-mi că da, căci eu îmi știu deja răspunsul, dar vreau să îmi confirmi, să mă-ntărești, să-mi spui că bine fac ceea ce fac, că nu sunt singur, că se poate, că nu e rău ceea ce spun, că voi obține ceea ce-mi doresc, că nu va da cu pietre nimeni după mine). Și cererilor mute le mai adaugă eventual, să fie clar, să fie sigur că e clar, că nu vorbește doar așa în joacă: dar ai pleca definitiv? Definitiv în sensul de a nu te mai întoarce să trăiești vreodată-n România. De parcă frecvența cu care treci granița sau poziția geografică a destinației ar măsura cu adevărat definitivul plecării…

Precum eternele și limitatele discuțiile despre vreme, perpetua discuție despre plecare se învârte și ea în cercul îngust al acelorași argumente că “aici” nu mi-e bine, că “aici” nu mi se oferă oportunități, că “aici” nu-mi întâlnesc decât cimpanzei și implicit, că “acolo” e mult mai bine, că “acolo” sunt mult mai multe oportunități (de când contează numărul?), că “acolo” nu mai sunt cimpanzei, ci doar oameni. Și deși argumentele la “de ce” se agață disperate printr-un pronume personal de cel care vorbește, răspunsurile la “unde?” îl trec brusc sub tăcere pe acel mic, dar esențial, “mi”. Subtil, plecarea din România devine astfel o îndepărtare a problemelor de sine și de la sine, către exterior, către un exterior format mereu din “ceilalți”. Îndepărtare interioară tradusă concret printr-o distanță fizică de România.

Distanța fizică însă, oricât ar putea să pară de ciudat, e mult mai mică decât cea internă. Problemele României sunt problemelor românilor, iar fiecare dintre noi își cară cu sine, oriunde s-ar duce, problemele sale proprii. Oportunități sunt peste tot, neajunsuri sunt peste tot, cimpanzei sunt peste tot, doar forma sub care se prezintă e diferită. Forma nu-i lipsită de o anume importanță totuși. Fiecare configurație de forme de oportunități, neajunsuri și cimpanzei constituie în fapt un puzzle complex cu propriile reguli, propriile constrângeri, propriile flexibilități. Un puzzle în care fiecare dintre noi se potrivește mai mult sau mai puțin exact așa cum e acum, un puzzle care opune mai mult sau mai puțină rezistență unui anume fel de schimbări, un puzzle care ne solicită mai mult sau mai puțin anumite capabilități. Un puzzle care ne arată clar un anume subset din propriile noastre probleme interne.

Plecarea pe motiv că “nu e de trăit aici” e până la urmă o simplă fugă de problemele pe care mediul acela anume ni le scoate la lumină. Și nu e nici rușine, nici ipocrizie, atâta vreme cât recunoaștem că motivul plecării nu-i în exterior, nu e la ceilalți, nu-i în mediu, politică sau cimpanzei. Plecând de unde nu ne putem găsi un loc prosper nu e rezolvarea unei probleme, ci evitarea ei. Refuzul unei lupte anume prin mutarea pe alt front. Alegerea altor lupte, la care ne pricepem mai bine sau care ne înspăimântă mai puțin sau poate chiar în care avem mai multe șanse de izbândă. Acest refuz și această alegere sunt cele care dau definitivul unei plecări și nu distanța în timp sau spațiu.

Avem cu toții dreptul de a ne alege luptele. Dar n-are sens să judecăm plecarea altora prin prisma propriilor noastre motive. Căci nu toate plecările sunt evitări sau abandon. Plecările mele n-au fost nici una, nici alta. Și de aceea, nu-s și n-au fost niciodată, definitive.