Din cata durere interna trebuie ca vine frica de necunoscut? Frica aceea atat de mare incat necunoscutul capata litera mare si puteri magice de nu i se poate nici rosti numele nici recunoaste existenta. “Necunoscutul” - zice omul mic, ori mai bine zis striga ca sa se faca auzit de acolo de jos de tot, din haurile ignorantei sale - “Necunoscutul nu exista, caci eu stiu tot si toate, precum vedeti, precum va spun mereu, precum e clar ca doar stiu ca stiu: vorbesc, deci stiu! Nu am nevoie sa dau nici un fel de exemple concrete, nu am nevoie sa definesc termenii de-i folosesc, nu am nevoie sa pastrez logica ori coerenta, nu am nevoie sa mentionez macar ca ar mai fi existat ceva si inainte de mine, nu am nicicum nevoie sa specific clar cand vorbesc doar din proprie experienta si cand incerc sa generalizez ori pe ce baze. Vorbesc si simt, simt si vorbesc, deci stiu!”

Si pentru ca stie el mai bine, se apuca deci omul acesta sa acopere verbal orice coltisor care-i zgandare sensibilitatile interne cele foarte bine calibrate sa detecteze orice potentiala sursa de Necunoscut. Intai vorbeste descriptiv dar general, pregatind efectiv terenul, “creand” pur si simplu din cuvinte realitati de carton pe care si le pune in jur sa-l protejeze de Necunoscut. A trait toata ziua in acelasi loc, intre aceiasi oameni, in acelasi mediu si n-are deci habar nicicum ca mai toate cele pot fi diferite? Nu-i nimic, neaga (intai la misto, apoi vehement, cum altfel) ca exista “straini”, iar daca totusi cartonul asta devine prea gaurit si nu-l mai poate tine in picioare nicicum, atunci ia altul proaspat, il picteaza cu hoti, prosti si in-tot-cazul-barbari-inferiori-noua, ii da numele “straini” si si-l pune mandru drept paravan in locul acela pe unde lumina realitatii tot incerca sa se strecoare.

Tot asa, se intampla poate sa n-aiba omul habar despre educatie, despre psihologie, despre copii, despre atata amar de experienta cata a tot acumulat altminteri umanitatea in atatia ani de cand tot creste generatie dupa generatie dupa generatie? Si inca, apara si pazeste, atata Necunoscut vine deodata buluc pe capul omului celui mic, chircit sub cartoanele lui, incapabil sa stea pe propriile lui picioare si totusi perfect capabil a se reproduce? Nu-i nimic, incepe deci omul a vorbi cu patos, avant si inflacarare despre ce si cum e cu educatia, cu psihologia, cu crescutul copiilor. Sigur, s-a “documentat” - adica a citit cartoanele altora ca si el, inca si pe acelea pe alese, sa nu fie prea multe contradictii, ca totusi cartonul e material moale si nu rezista la prea multa tensiune. Iar daca le-a citit, se pune deci si el pe scris altele fix la fel in esenta, doar ca vopseste norii mai verzi si pomii mai rosii, sa stie ca-s ale lui. Ba chiar mai imprumuta cate o vulpe de colo - doar ca o ia pe post de lup - cate un dovleac (pe care-l crede pepene de dincolo) si tot asa, in virtutea unicitatii sale personale, exceptionalitatii sale de unic om in realitatea de carton pe care singur si-a creat-o si singur o ocupa in fapt.

Si uite asa se imbogateste lumea peste noapte cu tzashpe “tehnici de parentaj” care mai de care mai unice, mai perfecte, mai revolutionare¹ si mai garantate adica in a creste (in sfarsit!) copiii absolut perfect (ba chiar mai mult ca perfect, cu siguranta).

Evident, perfectiunea nici nu exista dincolo de cartoane. In realitatea plina de necunoscut si emotii dar altminteri complet indiferenta la sentiment, exista in schimb rezultate foarte usor observabile². Si mai exista acea arta foarte demodata de a tacea uneori, de a vorbi doar despre lucrurile pe care le cunosti cu adevarat, de a sapa cuvintele in piatra - in piatra propriei fiinte - in loc de a le mazgali in toate cartoanele suflate de primul vant si reduse la o pasta amorfa de primul potop. Arta foarte demodata de a privi Necunoscutul drept in ochi, a-l reduce la un simplu necunoscut intre atatea altele si a porni deci temeinic si fara graba in a-l explora, fara nici un fel de paravan, fara nici un fel de carton, fara nici un cuvant negandit.

Asadar, cat mai traiti printre cartoane si cam cat credeti ca va mai tin de frig?

1. Ce ti-e si cu apetitul asta pentru revolutionari, ai zice ca toata lumea e pe de o parte blocata undeva pe la varsta de 18 ani si pe de alta parte complet inocenta de experienta directa a unei revolutii… ↩

2. Printre care pot sa enumar: elevul de 16 ani care nu se mai duce la scoala pentru ca “era prea stresant” si altminteri vrea alta abordare sa invete si el matematica pentru ca ahem, a venit un profesor cu o carte mare si s-a apucat sa lucreze din ea si a fost… “prea stresant”; fata de 15 ani care vrea sa invete, dar fara sa schimbe ce face gresit, ca ea asa a facut intotdeauna si deci cum sa schimbe?; baiatul de 17 ani care e foarte bun la invatatura dar si-a pierdut complet increderea in sine pentru ca … n-a stiut raspunsul la o intrebare a profei de mate! Mai continui? ↩