Nu prea dau eu cu părerea după oameni, că e de obicei contondentă. Dar uneori și mai ales la cerere, dau cu plăcere. În special la o cerere imortalizată și demonstrabilă ca aceasta, via Proiecte Speciale. Așadar, să discutăm foarte special un proiect (sau foarte proiect un special?), o instanță de “foto blogging”, mai exact cea a lui Alex Mazilu.
Faptul că nu mă dau în vânt după fotografii e chiar de ajutor – pune ștacheta mai sus pentru orice aș putea găsi acceptabil dacă nu chiar interesant. Treaba e că blogul în discuție îmi pare la momentul acesta cu greu digerabil pentru gustul meu pretențios și nesimțit(oriu) în materie. Principala lipsă de altfel nu-s fotografiile, ci ideile ca direcții, nevoia sau căutarea din spatele unui act de creație, dorința de a spune sau expune ceva printr-o expoziție, generozitatea și deschiderea pentru a crea o comunitate, entuziasmul și energia unei pasiuni, plăcerea unui joc sau chiar a dăruirii. Dar nici măcar unul dintre aceste lucruri nu-i de găsit pe acest foto-blog.
Problema e foarte vizibilă în organizarea blogului cu pricina. În lipsa ei mai bine zis. Fotografiile sunt evident profesionist făcute, dar rezultatul final e suspect de aproape de un sertar uitat, gemând de tot soiul de fotografii și vederi aruncate la venirea din concediu, eventual cu câte un rând scrijelit pe spate, gen “Muntele Retezat”, “tanti Lina și cu Michi”, sau “Okinawa Churaumi Aquarium in Japonia (doar nu credeati ca la noi?)” ori “Cum ar trebui să arate un cer perfect?” . Sertarul însă e nostalgic, blogul-sertar e doar prea puțin atrăgător, iar Internetul e mare și pozele sunt cu duiumul.
Între poze diverse, un șir lung de categorii vizând cumpărătorul, nu privitorul (ce-mi pasă mie că-i o pasăre sau un copac? – eu vreau să știu ce fel de poveste vrei să-mi spui), un set de reclame (mă rog, “interese”) amestecate, o pagină de ajutor care însă nu-i pentru primit ajutorul ci de cerut ajutorul (și acela nu pentru fotografie, nici pentru blog), un set de butoane artistice dar complicate și un stil în alb-negru pe care nu-l regăsesc în imagini, nu pricep precum s-ar zice mai deloc ce-i acest foto-blog și ce vrea de la mine. Nelămurit și nehotărât între un album personal, un panou de perete, un accesoriu șic sau un act publicitar, blogul lui Alex Mazilu nu reușește să mă convingă să revin.
Și de ce-aș reveni de altfel? Poate pentru a afla ceva de la un profesionist în fotografie. Dar din păcate blogul acesta nu-mi oferă nici cea mai mică idee despre orice ar avea de-a face cu fotografia. Nu cer un curs de fotografie, dar măcar mici descoperiri sau idei ale autorului, fie doar și ce caută el la o fotografie, cum își alege subiectele sau de ce. Orice informație sau părere reală din experiența de fotograf. Dar tot ce oferă foto-blogul cu pricina sunt fotografii pe care am senzația că ar trebui să le admir. Senzația, dar cam prea rar înclinația. Și e concurență mare pe sectorul ăsta al admirației.
Aș mai reveni poate ca să simt și eu un pic microbul acesta al fotografiei într-o comunitate efervescentă de pasionați de fotografie care se bat ajută, întreabă, răspund, dau cu părerea, se agită, în fine, sunt, există, interacționează și au dincolo de toate în comun acest ceva pe care eu nu-l am (încă): pasiunea pentru fotografie. Dar blogul parcă nici nu invită la discuții (admirație doar, da?) și comentariile peste care am dat nu prea adaugă nimic.
Întâi de toate și înainte de orice însă, aș reveni pentru o poveste bună. Oricât de scurtă, dar scrisă cum e mai bine, cum se pricepe fiecare mai bine, în imagini doar sau cu o mie și un pic de cuvinte numărând și fotografia. Așa cum fac de exemplu Alexandru Paul și Florin Cojocariu. Am spus poveste, nu articol de almanah sau dicționar enciclopedic precum această scriere despre Crăciun! De altfel prea mult spirit didactic de manual sec ucide orice urmă de admirație – vizitatorul fericit sare textul* și are o șansă la fericire cu fotografiile măcar. Dar prea puține fotografii de pe foto-blogul acesta spun o poveste mai clară decât povestea ferestrei mele, iar puținele cuvinte prezente tind să omoare câtă poveste este. Și mă întreb atunci: totuși, ce vrea Alex Mazilu de la foto-blogul său? Că foto-blogul său e ce-i drept, fotografie pură. A nehotărârii.