Cum dAImon amestecă ceaiuri și cere păreri, mi-a adus aminte de ceva mini-aventuri create de ceaiuri negre, verzi ori aromate, așa că iată, mă pun pe povestit. Și-s chiar curioasă dacă votează Freud povestirea mai puțin plicticoasă ori irelevantă decât cea despre englezi. E ceva ironie să fie englezii mai plicticoși decât ceaiul, iar altminteri o fi măcar o victorie englezească dacă altceva nimic. Așadar:
Pe când băteam dealurile Politehnicii întru descâlcirea misterelor calculatoarelor și încâlcirea ocazională a minții altora, într-o frumoasă zi de vară bucureșteană 1, am băut așa cam pe nerăsuflate toată sticla cu lichid negricios și aromat, ușor îndulcit și mai ales bine răcit la frigider, preparat de altfel tot de mine în seara anterioară. Și vă spun drept că atât de bun era de m-a apucat așa tristețea că uite dom'le, de ce-oi fi făcut eu doar un litru și jumătate din așa licoare divină, când vorba ceea, puteam să fi făcut și 10, că ingrediente erau, foc descoperisem chiar și-n cămin, oale idem, sticle se găsesc dacă trebuie, loc la frigider se face dacă-i pentru o cauză bună, iar de băut eu sigur aș fi băut mai mult.
În asemenea stare de tristețe iremediabilă, singurătatea era indiscutabil (neavând cu cine-o discuta) o idee proastă și-n consecință am decis eu a vizita în bârlogul lor aflat la minimă distanță, niște prieteni mediciniști. Zis și făcut, în mai puțin de obișnuitele cinci minute ale drumului le inspectam deja craniul (cel în care-și țineau creioanele), le răsfoiam atlasele, dădeam roată prin vastele apartamente (cunoscătorii știu că mediciniștii în Regie stau doi ori trei într-o garsonieră, nu doi într-o gaură ori patru într-o râpă precum injinerii și respectiv injinerele), gesticulam italienește chiar dacă vorbeam românește și în general îi amețeam atât de desăvârșit încât într-un final s-a dat glas întrebării evidente: da' tu ce-ai fumat? Completată instant de un al doilea vorbitor: ori băut?
Nimic, ce să fi fumat? Nimic, ce să fi băut? Doar ceai negru! Un litru și jumătate însă, în mai puțin de 5 minute...
Chestiune care de altfel m-a cam lecuit de ceaiuri negre, verzi si albăstrii până când aveam să împart un apartament cu doi ruși și un peruvian franțuzit. Dar ei sunt din alta poveste...
- adică atunci când îți extragi tocurile din asfalt la fiecare pas, înțelegi utilitatea prafului ca amortizor de zgomot și altminteri în general simți că forma solidă de agregare nu-i cea mai bună alegere a ființei[↩]