Un om care ajunge într-o fundătură, se întoarce şi porneşte pe alt drum. Ori sparge zidul şi merge mai departe. A treia alternativă e doar întâmplarea că se sparge cumva zidul de la sine, de la un trecător, de la o altă acţiune oarecare. Totuşi, nici un om normal nu petrece zile în şir ori chiar ani în faţa unui zid, pur şi simplu aşteptând acea acţiune întâmplătoare care îi va permite să treacă mai departe. Ar putea la fel de bine să aştepte ca să-i crească aripi pentru a trece peste zid. Şi totuşi, în fapt, eu fix asta am făcut cu scrisul aici pe blog: aştept în faţa unui zid, ca să îmi crească aripile, din nimic, din întâmplare, dintr-o şansă nenumită. Singura mea scuză pentru astfel de aşteptare e aceea că nu văd zidul cu pricina. Chiar dacă mă opreşte ferm şi clar de fiecare dată.

Zidul acesta invizibil e numit în general blocaj. Nu-i ceva nou, nu-i invenţia şi nici măcar descoperirea mea. Ba chiar la scris e cunoscut drept writer’s block, blocajul scriitorului. Ca noţiune, blocajul intervine atunci când găsesc în fapt oricând altceva mai urgent ori mai important de făcut decât îndeletnicirea cu pricina, în cazul acesta scrisul pe acest blog (incredibil CE şi CÂTE pot fi brusc mai urgente…)

Blocajul totuşi nu-i nimic mai mult decât întâlnirea unui zid, chiar dacă e unul invizibil, căruia uneori nu-i pot evalua nici substanţa, nici întinderea. Indiferent de caracteristicile zidului acestuia însă, exact ca în cazul unui zid concret, există doar două alternative reale pentru depăşirea lui: ori întoarcerea şi încercarea altui drum, ori spulberarea zidului-blocaj.

Şi totuşi, de (prea) multe ori până acum mi-am perceput – ori acceptat – blocajul acesta drept final şi m-am oprit pur şi simplu. Nevăzând zidul, am refuzat cumva să îl recunosc ca atare ori să fac cale întoarsă în faţa lui. Am rămas pe loc, abandonându-mi în fapt sinele în faţa zidului pe care nu-l văd, refuzând şi lupta şi retragerea din faţa unui inamic pe care nu-l cunosc ori nu vreau să-l recunosc. Şi am rămas astfel încleştată în fapt, cu adevărat blocată pe o anumită dimensiune, într-o anumită direcţie. Poate am mai luptat din inerţie o vreme, poate uneori am avut noroc şi am găsit totuşi cumva o cale peste zidul câte unui blocaj anume, doar ca să mă opresc în următorul. Pentru că atâta vreme cât nu recunosc în fond blocajul drept fix ceea ce este – o luptă refuzată ori una pierdută – depăşirea lui va fi mereu mai degrabă o chestiune de noroc, de întâmplare.

Odată cu recunoaşterea blocajului ca atare însă, am libertatea alegerii între cele două opţiuni: replierea şi încercarea altei căi posibil deschise ori atacarea zidului cu tot ce găsesc mai potrivit. Ambele opţiuni presupun în general ceva pierderi, ceva durere, ceva chin. Ceea ce nu le face însă mai puţin reale ori cu mai puţine şanse de succes. Rămâne, desigur, de decis anume care pierdere ori care chin anume sunt cele pe care le voi alege pentru a trece de blocajul – de zidul – acesta anume. Ori ce sunt dispusă să pierd doar ca să aflu mai multe despre natura zidului în sine. Primul pas e chiar articolul acesta.