Există ceva anume în calmul și întinderea pădurii, a câmpiilor și-a stepei, în apele largi care curg atât de lin încât îți pare apa ca o oglindă care nu curge ci alunecă pe nesimțite. Vastele spații deschise nu-s doar literatură. Vaste sunt clar, deschise doar după ce treci de graniță. Confruntat cu un pașaport care nu era nici rusesc, nici bielorus, nici lituanian, bietul grănicer și-a aliniat întreaga garnizoană de neuroni, a mai aprins o lumină, a căutat o lupă, a studiat viza și obiectul grena neidentificat din față, din spate, din profil și l-ar fi studiat și din kant dacă i-ar fi dat prin cap. Unde mai pui că pașaportul meu fiind nou și proaspăt nici n-avea vreo urmă de studiat altminteri. Și de atâta stres până la urmă a lătrat pa-ruski că strahovka iesti? -Iesti. Cu acest unic cuvânt lumea a părut a se reașeza la locul ei în jurul grănicerului. Eu eram liniștită că în fapt nu eram la prima trecere în Bielorusia și aventurile au fost deja la dată anterioară. Strahovka e asigurarea de călătorie, dar dacă n-aveți chef de aventuri, nu-i chiar oricare asigurare, ci doar o specie anume, cu preaiubitul logo Belgostrah care are darul de a reda unui biet grănicer liniștea și pacea interioară. A trântit cu sete ștampilele și-a scăpat de obiectele-intruziuni ale unei alte lumi. Ah, cu ce plăcere a luat apoi pașapoartele binecunoscute ale următorilor la rând.

Bielorusia (și nu e singura, evident) poate fi oarecum…stresantă pentru cei cu detector de comportări și urme comuniste. La vreo 15 minute cu mașina de la punctul de graniță, e un orășel micuț al cărui nume nici nu are importanță, dar în piața căruia, central și plin de glorie, arată drumul cu mâna întinsă și piciorul plin de …grație, un nume binecunoscut. Bronz. Poza clasică. Fiori reci. Pentru mine cel puțin. Poftiți:

Minsk e un oraș interesant, ultra-modern în construcții și trafic, înfiorător de…roșu din alte puncte de vedere. Modernismul e în mare parte rezultatul bun al unui lucru rău: al doilea război mondial n-a prea mai lăsat în Bielorusia piatră peste piatră și mai să nu prea mai lase nici om viu, că a cam omorât o treime din toată populația. În consecință, Minsk e practic oraș reconstruit, cu spații largi, cu trafic încă lejer, cu parcuri-păduri și parcuri-Tuilleries sau gen Versailles de mai să-mi scutur capul unde mă găsesc adică. Și cu o memorie extrem de vie a catastrofei numită război mondial. Iar dacă în alte părți tot ce e construcție ultra-modernă e fie bancă fie clădire de birouri sau sediu de companie petrolieră, în Minsk se găsește minunea asta:

Care e, nici mai mult nici mai puțin, țineți-vă tare, o….bibliotecă publică! Ah, e bună de încheiere, nu? Sau de “va urma”…