Viața ei avea aroma cafelei: coaptă sub dogoarea nevoii, arsă de dorul și amintirea tatălui, măcinată mărunt în fiecare zi de grija mamei invalide, fiartă înnăbușit la batjocura colegilor de școală, sorbită seară de seară până la zaț în cafeneaua unde servea cafea, capuccino, latte, cafe ristretto, cafe coretto, cafe americano. Dar într-o seară târzie, pe când hipnotiza caimacul din ceașcă parcă dorind să-l pregătească astfel pentru sacrificiu, două mâini mișcară lin lichidul amărui din fața ei și așezară-n schimb spectacol de culori și umbreluțe.
– Iartă-mă, dar păreai că ai să te arunci să te îneci în ceașca de cafea. Nu vrei mai bine-un suc de portocale?
Cuvintele, sau poate ochii cu aceeași urmă de zâmbet pe fundal sincer de îngrijorare trecură prin biata ei armură de parcă n-ar fi fost nimic și plângând în hohote abia se auzi pe sine de la pieptul lui:
– A murit mama! A murit…
Iar el o strânse-n brațe ca pe neașteptatul supraviețuitor al unui dezastru, ca pe nemaisperata lui șansă la viață: în tot anul și în tot orașul, ea era singura care-l privise-n ochi și nu în ciotul mâinii drepte.
Textul de mai sus e varianta mea pentru povestea lui Tudor Enea, care-mi pare să fi găsit aroma căutată de Mirela Pete la cererea, se pare, Gabrielenei.