S-ar zice că mi-am condamnat din start articolul anterior la ignorare de către diverși auguști cititori, pentru vina îngrozitoare de a-l fi început cu un cuvânt mai tabu decât sex: “vechi”. Urmat chiar – gafă inimaginabilă – de un adjectiv criminal pentru tinerețea strălucitoare, adică “arhicunoscut” (adică e deja fumat și nu mai e la modă, bine?). După cum spune un vajnic cititor mai curajos decât alții: “de ce m-ar interesa pe mine treaba asta cu textele vechi?”

Clar că dacă-s vechi, nu-s interesante. Dacă-s arhicunoscute, nu-s interesante. Iar dacă-s și vechi și arhicunoscute, atunci n-au cum să fie altfel decât inutile, decrepite, probabil și urât-mirositoare, într-un cuvânt gunoaie nedemne de lectură și subiecte ce nu au cum să mai susțină o discuție interesantă (că dacă nu-i bârfă nu-i discuție, iar dacă-i arhicunoscut e logic că nu-i bun pe post de bârfă). Ironia acestei abordări mustind de profund dispreț pentru vechime e că… e veche. Și nu doar veche, ci chiar iscată în esență (ori propagată-n fapt) de un text vechi și arhicunoscut: “Contractul social”, scris de Rousseau în 1762.

În textul cu pricina, scris acum aproape 250 de ani, Rousseau susține existența unei inocențe a copiilor(1) ca o valoare superioară și în fapt opusă experienței și vârstei. Mai mult, această valoare superioară și primordială se pierde odată cu trecerea timpului, pentru că experiența este, întotdeauna, corupere. În cuvintele lui Rousseau, “omul se naște liber, dar pretutindeni e în lanțuri”, omul se naște bun, dar societatea (și implicit vârsta) îl corupe. Caz în care, evident, merită prețuite mai presus de toate noul și tinerețea, pentru inocența și bunătatea care le definește. Iar experiența și vârsta, anterior la mare preț(2), devin mai degrabă defecte decât calități. Și uite așa, o idee veche de un sfert de mileniu, explică (și a condus în fapt la) obsesia curentă pentru tinerețe și pentru nou, ignorarea și desconsiderarea vechiului, alergarea cu limba scoasă după ultima noutate pe care-o aruncăm la coș de îndată ce trec secundele și inocența noului pălește.

Acel “de ce m-ar interesa” ceva vechi e așadar expresia unui gând de demult, difuz în societate și nerecunoscut în fapt tocmai din cauza perversă că… s-a învechit. Și totuși, indiferent de vârsta sa cea venerabilă, s-ar zice că-i un gând mai prezent ca niciodată și că e chiar mai evident în faptele celor care găsesc că nu mai e interesant, că nu mai e modern. În faptele celor care confundă vechiul cu decrepitul și cu inutilul. În faptele celor care cred că dacă aleg să ignore trecutul care i-a creat în fapt pe ei înșiși precum și tot ce e în jurul lor, atunci trecutul acela nu contează și lumea însăși va avea, probabil, inocența și bunătatea noului.

Atâta doar că lumea este în fapt veche, iar cei care nu contează vor fi doar ei.

(1) Ideea inocenței copilăriei și inerenta nostalgie pentru inocența copilăriei e de altfel altă idee pe care o scoate acum lumea (ca de exemplu aici) fără să pară a ști de unde vine și cât e de veche.

(2) Mai vechi decât vechile scrieri ale lui Rousseau sunt, evident, scrierile lui Aristotel. Spre deosebire de foarte inocenții vremurilor curente însă, Rousseau cunoștea în fapt foarte bine, chit că erau atât de vechi, ideile pe care le-a detronat. Astfel, pervers, Rousseau a câștigat teren pentru inocență doar prin forța corupătoare a experienței sale s-ar putea spune. Posibil să-și fi sacrificat bietul de el inocența pentru scopul nobil ca beneficiarii acestei fascinații pentru nou să se poată acum întreba liniștiți: de ce m-ar interesa pe mine ceva ce-i vechi? De ce m-ar interesa, în fond, Rousseau?