Cum tot ziceam mai demult că-mi pare Anglia mai degrabă țara lui Lewis Carroll decât a lui Shakespeare, m-am bucurat când am găsit recent o sinteză a spiritului de care vorbeam. Așadar, vă ofer mai jos o descriere mai precisă a spiritului, esenței și sentimentului englezesc, în cuvintele lui Gavin Ewart (traducerea în română e la urmă):

The War Song of Lewis Carroll

I saw my little son without a head.
I saw the tortured and I saw the dead –
‘Why, this is most peculiar!’ I said.

I saw the burns, I saw the festered feet
of refugees with nothing left to eat.
‘It’s a solution, but not very neat!’

was all that came into my mind to say.
I watched the TV bombing every day –
that’s the best war, the television way.

I saw the Kurds sent back without their cocks,
their eyeballs in their hands, no feet, no socks –
I said: ‘This isn’t very orthodox!’

‘All war reporting is a monstrous cod!’
cried some. Some left a lot to God.
It seemed to me, in logic, very odd!

‘It’s quite extreme!’ I yelled, ‘mathematics men
would not believe it! It’s a crowing hen –
and only fit for Cambridge – frightful fen!’

A General said it was a turkey shoot.
The convoys were quite fried – the men, the loot.
‘A Victory?’ I said. ‘The point is moot.’

And some divines said men made earth a Hell –
that made my Anglo-Saxon pride both pout and swell.
I can’t deny, they did it very well.

Și o traducere, atât cât mi-a ieșit (eu nu știu să existe alta, dar dacă știți voi una, m-aș bucura să ziceți – iar dacă nu, s-o faceți):

Cântecul de război al lui Lewis Carroll

Mi-am văzut fiul cel mic decapitat.
Am văzut morți și deseori câte un torturat.
Și-am zis: “asta-i cu-adevărat ciudat!”

Am văzut arsuri și-am văzut putrezite picioare
ale refugiaților rămași fără fir de mâncare.
“E o soluție, dar nu-i prea fermecătoare!”

a fost tot ce mi-a dat atunci prin gând.
Zi de zi la TV am văzut bombe căzând –
pe ecrane-i războiul cu-adevărat cel mai blând.

Am văzut întorcându-se kurzii după ce i-au castrat,
cu ochii-n batistă, picioarele lipsă și nasul tăiat –
“Așa ceva nu-i foarte ortodox!” am exclamat.

“Din reportajul de război nimica nu-i adevărat!”
s-au jelit unii. Alții doar din cap au dat.
Mie mi s-a părut, ca logică, ceva tare ciudat!

“E prea de tot!” am strigat eu, “matematicienii
n-ar crede așa ceva! Sunt doar vedenii –
ce-s potrivite doar la Cambridge cu-ale lor tâmpenii!”

Un general a zis că e de-a dreptul lamentabil.
Convoaiele-s pierdute – și oamenii și tot ce-i transportabil.
“Victorie?” am zis. E discutabil.

Oamenii au făcut iadul pe Pământ – au citit unii de prin cărți divine –
iar eu am simțit mândria anglo-saxonă crescând iar în mine.
Nu pot ca să neg, au făcut treaba asta cum nu se poate mai bine.