La intrebari precum cea a Florentinei Ungureanu, mie-mi pare ca n-au mare sens raspunsurile date de diversi, ci doar cele gasite - anume de catre cel care intreaba. Asadar nici nu dau un raspuns la intrebare, ci doar povestesc dinjos o intamplare reala si pun o intrebare. Raspunsul -ori raspunsurile s-o pricepe sa le gaseasca fiecare, mai pe potriva propriilor nevoi in fapt.

*********************

In bucatarie, mama gatea concentrata, dar cu concentrarea aceea specifica mamelor cu copii mici: desi perfect atenta la ce prepara, era simultan constienta de fiecare miscare a baietelului de 3 ani care inca-si cauta in fapt ceva de facut prin incapere, in apropierea ei. Se uitase la ea dintr-o parte, venise langa ea aproape sa o atinga, dar n-o deranjase: stia deja ca atunci cand gateste, mami e ocupata cu ceva. Nu-i era clar cu ce - nu i se explicase niciodata - dar invatase din experienta ca-i ceva la care el nu poate participa nicicum, pentru ca-i prea mic ori prea neputincios inca. Asa ca, plictisit de asteptare, baietelul s-a dus sa-si aduca jucariile - cateva masinute si piese de lego - si a inceput sa le alerge prin bucatarie. Pe masura ce intra in joc, i se lumina fata si in fericirea lui se vara prin toate cotloanele, se aseza oriunde, mangaia podeaua in trecere cu manuta de o ducea apoi la nas, la ochi ori chiar direct pe limba usor iesita si ea la aer de efort ori poate de incantare pur si simplu. Inevitabil deci, mama nu avea sa tolereze asemenea pericol pentru puiul ei:

- Ti-am zis de atatea ori sa nu te mai joci direct pe podea.

- .....

- Nu te mai tari pe peste tot pe podea, ca e murdara si te poti imbolnavi. M-ai auzit?

Baietelul o auzise, desigur, inca din prima. Dar trecuse deja de varsta in care era suficient sa auda comanda - fie ea si pe un ton bland ori dragastos - pentru a o urma. O auzise asadar, dar o si evaluase si decisese clar si fara echivoc ca n-are temei catusi de putin: el se joaca si-i fericit, nicidecum sa se imbolnaveasca. Asadar de ce n-ar continua?

Dupa cum stiam deja din reprezentatii similare anterioare, urmau inca un numar oarecare de chemari, ordine si incercari de mituire, pe care copilul avea sa le ignore senin si fara remuscari. Si apoi mama avea sa-l ia pe sus si sa-i intrerupa joaca, iar el avea - normal - sa se puna pe bocit si urlat de nervi si furie, pe care ea va incerca sa le ignore in principiu -doar in principiu- senina si fara remuscari. Cu toate ca eram doar spectator, neinvitata deci pe scena cum s-ar zice, am preferat ca macar o data sa schimb finalul acesta atat de previzibil:

- Vladut, m-as juca si eu cu tine, dar uite am de lucru aici la masa si nu pot veni unde te joci tu acolo pe podea. Nu vrei sa vii sa te joci mai bine aici pe scaun langa mine?

Si am tras unul langa altul doua scaune mai joase cat sa ajunga si naparstocul sa-si puna jucariile pe ele si sa aiba si spatiu cat de cat de alergat masinutele si piesele de lego. S-a facut intai ca nu aude, desigur, apoi s-a uitat asa cu coada ochiului cam peste umar sa vada de vorbesc serios ori ba. Eu nu ma grabeam nicaieri, dar i-am confirmat intai de toate ca intr-adevar, are de ales:

- Cum vrei tu. Te poti juca ori aici pe scaune cu mine ori acolo pe podea, singur.

I-am lasat apoi timp sa cantareasca alternativele - dureaza asemenea evaluare cand ai doar 3 ani. A mai asteptat un pic, sa vada daca chiar nu e presiune. Nu era. S-a mai foit, s-a uitat lung la scaune, la mine, la maica-sa. Cam dupa 5-10 minute n-a mai rezistat, si-a inhatat jucariile si a venit, punandu-le morman pe scaune, uitandu-se la mine aproape sfidator: "acum sa te vad, te tii de cuvant ca te chiar joci cu mine ori e doar o alta forma de mituire si pacaleala cum fac adultii?"

Eu ma tin de cuvant, bineinteles. Iar joaca cu pricina de la mine nu cerea prea mult: doar o farama de atentie si preocupare reala pentru un naparstoc de 3 ani entuziasmat de masinute si piese logo. Si minusculul efort, desigur, de a oferi, in loc de un ordin, alternative croite exact pe masura lui si cu motivatii care conteaza pentru el in primul rand, nu musai pentru mine.

Eu n-am vazut de altfel copil prea mic pentru a lua decizii, daca-i vorba de alternative exact pe masura si interesul lui real. Asa ca intreb in schimb: la ce varsta incep parintii oare sa ceara copilului sa aleaga intre variante care-l intereseaza cu adevarat pe el, nu doar sa execute ceea ce ei stiu ca e mai bine?