Autorul imaginii: Emmet Tullos III
Ma intreb daca ar spune cineva ca un ceasornicar nu iubeste ori nu apreciaza ceasurile. Ca nu e capabil sa le vada decat drept un morman de rotite si resorturi de reparat. Ca nu le apreciaza in fapt drept instrumente ori chiar opere de arta in intregimea lor, ori ca le intelege (daca intelege!) utilitatea si frumusetea mai putin decat cei care n-au desfacut niciodata un ceas ori chiar decat cei care nu fac din asta o meserie. Ma intreb daca ar chiar sustine cineva ca ceasornicarul nu vede ceasul din cauza rotitelor.
Desigur, un ceasornicar robot, programat a desface, curata, repara si reasambla ceasuri, va intelege probabil doar mecanismul ceasului, nu utilitatea sa, nici folosinta ori nevoia pe care o acopera. Si va vedea in orice ceas, oricat de neobisnuit, nimic mai mult decat urmatoarea sarcina de lucru. Pus sa prezinte ori evalueze un ceas, robotul-ceasornicar va vorbi cu siguranta doar despre mecanism si despre tehnica de curatare, caci atat incape in notiunea sa de ceas. Totusi, oamenii nu devin roboti doar prin aplecarea migaloasa catre ceasornicarie. Asa ca n-ati acuza -zic eu- un ceasornicar ca nu pricepe ceasul ca masurator al timpului si-al destramarii noastre, doar pentru ca el stie in amanunt mecanismul prin care se marcheaza fiecare secunda pe un cadran. Ori l-ati acuza in fond ca e robot, doar pentru ca-i dispus ori doritor a cunoaste si mecanismul ceasului, nu doar utilitatea lui? Si totusi…
Am uneori o curiozitate ca de ceasornicar al firii: precisa, migaloasa, rabdatoare. Si dispusa a desface mecanismul oricarui lucru si oricarui fapt in bucatelele cele mai mici, pentru a le intelege pe fiecare in intimitatea lor, precum si-n impreunare cu cele din jur. Constat cu ceva surprindere, ca multi trag instant concluzia -de care tin cu indarjire- ca asta ma face… robot (ceasornicar ori ba). Ca adica aceasta aplecare spre intelegere imi limiteaza altminteri experienta ori chiar cunoasterea de nivel mai inalt, integrativ. Si ca imi limiteaza mai ales, ori chiar anihileaza pe de-a-ntregul, sensibilitatea si simtirea. Ca de obicei insa, concluziile fiecaruia releva mai mult despre cel care le enunta decat despre cel caruia ii sunt teoretic aplicate.
Cei care gandesc ca toti ceasornicarii (si mai ales cei buni) sunt cu necesitate roboti, traiesc probabil cu ideea gresita ca ar fi o opozitie intre simtire si gandire, cu prima drept metoda superioara (daca nu chiar unica) de cunoastere. Incapabili (ori nedispusi) sa integreze cele doua, le vad intr-o opozitie si-si irosesc fortele luptand cu “partea opusa”, caracterizand-o prin defecte pe care le transpun automat insasi persoanei ce alege in opinia lor calea “opusa”: gandirea (cea migaloasa, analitica mai ales) e asadar rece si-i limitata si-i marunta de vreme ce vede amanuntele dar nu si imaginea de ansamblu. Iar insasi recurgerea la gandire analitica intr-o situatie oarecare si indiferent de motiv ori scop devine in opinia lor un atac pe care se grabesc sa-l combata. Atata doar ca se lupta evident cu un inamic imaginar, creat de falsa opozitie gandire-simtire.
Raceala si limitarea de mai sus nu-s in fapt a fi puse in carca gandirii analitice – nefiind fiinta, o biata abordare n-are cum sa fie nici rece si nici calda, ea doar este, o simpla cale, mai potrivita pentru anumite descoperiri, mai nepotrivita pentru altele. Iar gandirea analitica pur si simplu releva informatie, faciliteaza intelegerea modului in care se petrece un anumit lucru, ofera unelte pentru rationamente ulterioare si predictii. Totusi, nu impune automat decizii, nici nu le forteaza. Cel putin nu pentru mine, caci nu-s robot. Doar un fel de ceasornicar, uneori.