Eu nu dau bani cerșetorilor. Totuși, cu ceva ani în urmă, în București, am dat unei femei tot mormanul de mărunțiș de-l aveam în poșetă. Și m-a urmărit un cuvânt pe care l-a tot repetat în urma mea, parcă sperând într-un răspuns pe care eu n-am putut atunci să-l dau: "iartă-mă, iartă-mă domnișoară bună, iartă-mă!". Cum spuneam, eu nu dau bani cerșetorilor și îmi pare că nici atunci n-am dat. Am dat ceva mărunțiș unei femei flămânde cu adevărat, atâta tot. Și nu, nici nu-i ceruse în fapt, nu-n mod direct, nu în cuvinte, nu în privirile cu care nu întâlnise ochii nimănui. Strigase doar, o singură dată, brusc, în aerul plin de miros îmbietor de covrigi calzi: "mi-e foame!" Nimeni nu întorsese capul, câțiva încovoiaseră spinarea.

Cerșetorii adevărați mulțumesc, sunt indiferenți sau eventual aroganți, dar n-au de ce-și cere iertare: ei doar vând ceva, iar cei care le dau bani, cumpără. Atâta tot, o tranzacție ca oricare alta. Iar marfa lor are căutare și nu din vina, ba chiar nici din priceperea lor. E o nevoie pentru care ei oferă o satisfacere la preț redus. Puțin dai, puțin face în fapt, dar alegerea e a cumpărătorului, nu-i vina cerșetorului.

Cerșetorii vând iluzii, desigur, dar nu cele din vorbele pe care le spun sau din spectacolul pe care-l pun în scenă. Caranfil cu-a sa Filantropica avea și n-avea dreptate: povestea contează ca decor, ca element de campanie publicitară, ca mod de-a face față concurenței care vinde fix același produs, nici mai mare, nici mai mic, nici mai bun și nici mai prost, nici mai frumos, nici mai urât. Dar nu povestea se vinde, ea e doar ambalajul.

Ceea ce vând cerșetorii oricui și în orice cantități e sentimentul de superioritate morală, e albeața sufletului și bunătatea inimii la preț redus. E fapta bună adusă în fața nasului, plantată, îngrijită și gata de recoltat de către oricine întinde mâna cu un pic de bani. Cerșetorii sunt vânzători ambulanți de indulgențe, diversificate într-o mie de forme care, ca orice forme de amorul formei, nu contează. Iar aroganța unora e în fapt corectă: la câtă nevoie are lumea de cerșetori din cauză că refuză altminteri efortul de a căuta cu adevărat pe cei care au nevoie și a-i ajuta real, prețul faptei bune de la colțul străzii e cu siguranță mai mult decât o pungă de Fornetti.

Cerșetorii există până la urmă ca un semn exterior al comodității noastre. Faptele bune cer mult mai mult efort și adesea mai multă implicare. Și sunt chiar periculoase dacă ating prea adânc, dacă ne pun prea clar oglinda-n față, dacă primim în schimb mai mult decât vroiam de fapt. Cerșetorii elimină efortul și pericolul din facerea de bine. Ei se prefac că au nevoie de ajutor, "miloșii" se prefac că îi ajută. În teatrul acesta ieftin, povestea e decorul, "pomana" e prețul unui loc în piesă, ca actor, pe tronul binefăcătorului, iar spectatorii sunt doar cei care trec mai departe. Dacă vă place rolul, jucați-l, dar nu cereți totuși ca tronul cu pricina să fie mai mult decât un tron de mucava.

Cerșetorii vând iluzii, da. Pentru că realitatea e prea scumpă și nu se vinde bine.