Cum aici a nins ultima data acum doi ani iar copilul vrea zapada serioasa, ne-am urcat calare pe avion si am plecat in cautarea zapezii prin tinuturi cu ceva mai mult contrast de altitudine, temperatura si mai in general asa, de viata. Ca la comanda, fix in noaptea dinaintea zborului a dat cu frig mai serios si a imprastiat pe jos ceva strat subtirel de zapada prin Ploiesti si Bucuresti. Dupa care si-a luat insa gandul complet de la chestiune, ca a fost doar soare si uscat sub cer senin si vesel ca de primavara.
Cum spoiala de alb din prima zi nu ajunsese evident nici pe-un deget de manusa imblanita, am mai incalecat odata pe masina din dotare si am plecat asadar la munte in cautarea zapezii. Si-am mers zi din decembrie insorit pana-n pranz si-n poala brazilor de langa lacul inghetat verzui si rece, fara urma de zapada. Si-am urcat iar, mai sus si mai sus de-am iesit dincolo de ceata pe Muntele Rosu, la capatul drumului ce se incheie cu totul in poarta observatorului seismic. Acolo abia se adunase un pic zapada in strat subtire si intins de inca se vedeau coastele de ciment ale drumului de dedesubt.
La capatul drumului asadar, in pustiu de munte abia pictat cu strat subtire de zapada, am scos sania de era deja batrana cand eram eu mica. Si s-a urcat copilul calare pe ea si i-au lucit ochii de viteza, de frig, de alunecare lina pe pojghita subtire de alb aproape inghetat cu totul.
Cum nu era tipenie de om, masina ori alta vietate capabila de deplasare de vreun fel, ne-am dat apoi drumul la vale pe drum in jos, in serpentine. Intre sania batrana si entuziasmul tanar fericit ca a dat cu nasul de zapada, m-am pus si eu drept singura cunoscatoare de stanga, dreapta si directie in general. Si-am coborat asa o data, de doua ori, de multe ori, mai repede, mami, mai repede, mai repede. Pana cand previzibil, inevitabil si de tot hazul am reusit intr-un final a ne rasturna pe-o parte in curba la final de drum unde se terminase brusc zapada. Iar daca l-am ferit pe el, desigur, m-am ales eu cu explozie inflorita-n galben, vanat si un pic de sange pe genunchiul drept si inca-mi vine si acum sa rad cand ma gandesc ca-n fapt nu cred sa mai fi fost asa bine julita pe picior de cand aveam vreo 12, poate hai 14 ani. Un mizilic de 20 de ani in urma, 20 de ani care-au trecut si ei ori s-au asezat asa cam ca un strat alb subtire si intins bine de inca se vad coastele drumului pe care abia de-l acopera un pic pe ici si colo.
Comments feed: RSS 2.0