Intr-o vineri la ora 12 fix, omul s-a hotarat sa-si cunoasca in sfarsit casa. Dar s-o cunoasca asa, bine de tot, analitic si-n profunzime. Profunzimea casei, nu a omului, ca era cunoastere mai de stanga asa, de la fiecare dupa posibilitati.
I-a dat intai tarcoale in lumina amuzata a soarelui, privindu-i caramizile cu atentie de parca isi alegea favoritele pentru parada modei. Apoi a luat-o la scotocit si intern, scotand afara forme bizare in mormane alandala. Ca intotdeauna, ce scoate omul ii seamana mai mult siesi decat locului de unde se zice ca le-ar scoate.
Undeva in plina amiaza, inarmat cu o scara, s-a cocotat omul pe unul din zidurile exterioare ale casei, cu ochii tinta la caramida aleasa din motive doar de el stiute. Si-a pus armura toata cata avea el - o pereche de ochelari de plastic - si-a scos arma din teaca - o bormasina - si a inceput a se lupta inversunat cu rezistenta zidului batut de ani, de ploi, de frig si soare. Si s-a luptat omul cu zidul in bormasina haraind si impingand zi de vara pana-n seara. Dar zidul, prost, sta pe loc precum a fost1 iar omul s-a luptat si s-a luptat si s-a... luptat. Indiferent la zgomot, indiferent la tot in afara fixatiei lui proprii cu biata caramida care era si ea si a ramas, iata... indiferenta.
Asa om ca asta s-o mai lupta iaca si astazi si maine si intotdeauna: cat rezista caramida, cat il tine bormasina, cat e si el fericit ca iata, lupta. E-un erou, ce-aveti voi cu fericirea caramizie a omului inarmat cu bormasina?
de la George Cosbuc citire, ca exprima chestiunea absolut perfect, nici ca se poate mai bine. ↩
Comments feed: RSS 2.0