Cand ma uit in jos vad doar un put plin cu bufnite nemiscate dar treze. Cad printre penele lor moi, in vreme ce din toate partile ma privesc ochi nemiscati si le aud pe rand dand semnal cu minima intarziere: bu-hu-huuuuuu inspre adancuri. Si tot ascult la bu-hu-hu. E bu-hu-hu de buf, buf, buf-nita.
Jos, drumul e lung si rasucit printre si prin copaci ori asa-mi pare. In sus daca ma uit vad ca bufnitele poarta fulgi portocalii pe sub penajul altminteri cuminte, bej-maroniu. De ciuda - ori doar de-un zvac ce-mi vine - o trag de coada pe bufnita cea mai de jos si raman cu un fulg portocaliu si lung in mana. Bufnita pur si simplu zboara cumva drept in sus ca eliberata din resort. Ma bate-un gand sa gadil alta bufnita cu fulgul ca o flacara, dar ori n-ajunge fulgul ori nu se sinchiseste pasaretul. Si nu ma mai chiar intereseaza de cand le stiu in fapt pestrite pe sub hainele maro.
Arcuiesc in schimb fulgul precum un bici si bat cu el in praful drumului care-mi starneste sete doar ce ma uit la el asa uscat, arid si galben-pal. Varful portocaliu se desface-n firisoare lungi ce lasa dare clare-n drum. Si dau si dau pana se imprafoseaza fulgul, pana se face drumul portocaliu murdar pe ici pe colo pe sub lovituri. Dau pana incepe suvita galben-portocalie de drum sa se miste ca o soparla pe care-o man din biciul fulgului din coada bufnitei de la adancul putului.
Miscarea e intai lina si inceata, de nu starneste nici praf nici vant nici ameteala ori altminteri nevoie anume de echilibrare cum stau asa infipta-n mijloc de carare. Apoi copacii trec deodata in vartej de verde-albastru, in stanga, in dreapta, pe sub ori pe deasupra mea. Si fulgul s-a albit de-atata praf si e fierbinte, mi se topeste-n mana si se scurge-n mijlocul drumului. Pe unde cade fulgul-bici-lichid, praful sfaraie o clipa multicolor. Apoi apare o despicatura iar drumul tot se sfasie de-a lungul ei intr-o clipita, ca o carpa veche din material aproape putred.
Cad prin despicatura de-un albastru racoros. Cad in liniste, fara bufnite, fara zgomot, fara panica. Fara graba chiar. Cad mai mult asa, ca o pauza de film rupt in doua. Ori ca un refuz, cu mainile la urechi, cu ochii inchisi, cu dintii inclestati. Cad si-mi numar doar respiratiile din interior, uimita cat sunt de egale.
Deschid ochii, desclestez dintii, desfac mainile din adancuri de urechi si ma asez turceste in albastrul golului. Ii simt ezitarea de-o secunda dar nu-i dau timp mai mult ci-l insfac de sub mine ca pe-o patura si ma infasor in el o data, de doua ori, de trei ori. Il tin strans sa nu se desfaca si ma fac ghem pentru impact. Salt ca o minge o data, de doua ori, de trei ori, dar impactul abia se simte ca prin vata prin cele trei straturi de intuneric acum zdrentuit si ca vai de el.
In lumina filtrata prin zdrentele de albastru, rontai cu pofta ce-a mai ramas din cele trei straturi de intuneric care mi-au amortizat caderea. Are gust un pic sarat ca lacrima asa, e satios si e crocant, e caramelizat si-mi place. Cand termin e deja lumina si soare, sunt acasa, totu-i la locul lui si-si vede de treaba. Timpul curge cu incetineala fericirii si toate capata un pic mai mult sens, un pic mai mult contur, un pic mai multa realitate.
Ceva mai tarziu, intr-o alta zi, pornesc iar si gasesc undeva un put adanc-adanc, plin cu bufnite. Bufnite nemiscate dar treze, privind fara expresie cu ochii lor mari plini - se zice - de intelepciune.
(Poze preluate de pe Morguefile.)
Comments feed: RSS 2.0