Linistea are uneori moliciuni fine ca blana de pisica, vibratii adanci, molcome si vindecatoare ca torsul motorasului din poala. Ca un cerc perfect rotund in coasta zimtata ascutit a zilei, invat sa-mi decupez momentele de liniste - nu-s inca obisnuita (ori impacata poate) cu decupaje atat de fine, atat de mici, masurate in minute abia, ca plasturi insignifianti pe o rana adanca de oboseala si epuizare.
Si pentru ca rana a fost asa adanca, am luat totusi pauza. M-am tratat cu dupa-amiezi intregi de liniste cu aroma lemnului trosnind usor in semineu, pe canapeaua impartita cu pisica. Linistea casei bunicilor in care in mod curios imi simt radacini mai adanci decat oriunde, indiferent de toate schimbarile prin care am vazut-o trecand. Sunt locuri din astea unde simt linistea chiar in toiul oricarei agitatii - putine, dar sunt.
Am revenit acum si invat deci arta decupajului de liniste. Si-n vreme ce invat asta, sper inca sa descopar si cum anume se planteaza linistea ca un copac intr-o casa - cum adica se creeaza locurile acelea putine de tot in care linistea asta creste de la sine, organic, dezinvolt si vindecator.
Cand voi fi invatat asa ceva, posibil ca voi fi ajuns in sfarsit ceea ce am vrut sa fiu dintotdeauna - bunica.
Comments feed: RSS 2.0