Cand ii arat ceva nou si neasteptat, adultul se supara. Neaga, se lupta, se impotriveste, se zbate, se fereste, se apara. Si persista si se supara iar si iar, pana cand oboseste, pana cand nu mai poate. Si daca nu mai poate sa lupte, atunci atinge asa cu fereala si sila ideea cea noua, cat se odihneste un pic, cat se regrupeaza. Apoi, daca mai poate, mai lupta o data. Si iar si iar si din nou, pana cand cedeaza intr-un final, pana cand chiar nu mai poate. Pana cand adultul invata.
Cand ii arat ceva nou si neasteptat, copilul de 2 ani si jumatate rade. Iar apoi cere “din nou.” Si rade si cere si rade si cere pana cand se dumireste cum si de ce si de unde - pana cand neasteptatul devine asadar simpla consecinta fireasca in loc de surpriza. Pana cand copilul invata.
Rasul acesta e ceea ce-mi place cel mai mult la copii. Iar in rarele ocazii cand il intalnesc si la cate un adult, e pur si simplu irezistibil.
Comments feed: RSS 2.0
Bună observația, știi la cine am mai văzut râsul ăsta de care spui? la bătrânii care au făcut din râs un ajutor în a trece peste greutățile vârstei (și-ale pensiei mai ales). Vorba aia cu bătrânii ce dau în mințile copiilor nu-i de colo; ca și cea cu bătrânii și copiii sunt la fel de pofticioși :)
Asa as vrea sa fie mai multa pofta din asta de ras in jur... :) Posibil ca intre cele doua varste (copil si batran), multi devin prea inclestati, prea speriati sa nu "piarda" admitand ca nu inteleg ceva. Copiii n-au inca nimic de pierdut insa, iar batranii din cate am vazut de multe ori au capatat intelepciunea sa nu le mai pese de asemenea "pierderi".
[…] acesta mic si dornic sa stie tot are in fapt un detector fin de falsitate. Falsitatea jucariilor oferite in locul obiectelor reale, […]