Ossa Sepia

Intre franghii, papusa se misca necontenit, acum un brat, acum un picior, acum rasuceste capul si pare sa asculte atenta ori sa aprobe incet, cumpanit. Apoi ridica iar picior dupa picior, in ritm inegal dar continuu, pas dupa pas, pas cu pas, pas langa pas, fara oprire. Si tu te uiti uimit de pe margine si-ti stralucesc ochii ca licuricii-n noapte, iar entuziasmul ti-a prins faptura intr-atat incat ridici fara sa-ti dai seama un picior si dai sa-l pui jos in acelasi ritm cu al papusii.

“Se misca! Mami, se misca!” zici ori aproape strigi tu din prea plin de incantare, iar eu ma stradui si-ti zambesc: inca n-ai vazut sforile ori daca le-ai vazut inca nu stii ce sunt si cui servesc ori in ce mod. Esti totusi inca un pic prea mic, papusa-i prea departe si ziua-i deocamdata a altor descoperiri. “Asa e, se misca” iti confirm zambind asadar, iar tu imi strangi mana drept raspuns, cu ochii departe, atintiti asupra minunii unor pasi neasteptati.

Stam si privim amandoi asadar, iar papusa continua in drumul sau neintrerupt: stang, drept si de la capat. “Mami, unde merge?” intrebi tu si arati papusa cu degetul pentru ca nu mai esti sigur ca e intr-adevar papusa daca se misca. “Nicaieri” iti raspund eu si raspunsul se dovedeste pentru o secunda mai surprinzator decat papusa miscatoare, caci ma privesti cercetator, sa vezi daca glumesc cumva.

Intre sfori, papusa merge acum in cerc printre oamenii care traverseaza piata si nu-i dau atentie. Ne facem si noi cumparaturile si uiti pentru un moment de ea, printre atatea alte descoperiri. Ne asezam apoi la un cafe si-ti bei apa ridicand ceasca atat de masurat de parca ar contine cine stie ce elixir rar, de savurat pe indelete si cu voluptate nemasurata. Iar eu iti vad intrebarea in ochi, inainte chiar sa apuci s-o pui: “Mami, acum sta si papusa?” “Nu sta, nu” iti raspund eu si iti arat unde papusa tot merge in cerc, cu franghii neobosite si de neobosit. “De ce nu sta?” “Pentru ca ii e greu sa stea. Odata pornita asa, tot merge papusa, pas dupa pas intre franghii, pas dupa pas masurand cercul. Poate ar sta, dar vezi tu, ii trebuie mai mult efort sa stea nemiscata, decat sa mearga si atunci tot merge si merge si merge…”

Iti vad nedumerirea-n ochi si-mi amintesc ca e o zi prea insorita, o zi deocamdata a altor descoperiri. “O sa stea si papusa” te linistesc si stiu ca e adevarat, o sa stea si ea spre sfarsitul zilei ori in cate o pauza, cand atarna franghiile moi si fara tensiune. O sa stea ori mai degraba o sa cada, dar din fericire nu-i decat o papusa, dintr-un pic de lut, cateva sfori si un pic de culoare, atata tot.

Atata tot.

(Poza e preluata de pe Morguefile iar papusa se numeste in fapt Guido.)

Un om a cazut odata intr-o groapa adanca. In cadere, s-a tot lovit si rasucit, dar nu s-a putut prinde ori tine de nimic din cele de pe margine, asa ca intr-un final, cu un buf rasunator, s-a oprit pe fundul gropii. Dupa ce si-a mai revenit din soc si din durere, s-a uitat in jur si mai ales in sus: cerul albastru si senin plutea undeva nepasator si indepartat, iar lumina abia ajungea palida si trista pana la el. Realizand cam cat de adanca e groapa, s-a ingrozit el si a inceput deci sa strige dupa ajutor, poate l-o auzi cineva. Insa nimeni n-a venit, iar dupa o vreme s-a oprit si el din strigat, ca nu mai avea prea multa voce, nici energie.

Din fericire, omul din groapa totusi nu-si rupsese nimic in cadere si era altminteri destul de tanar si voinic, asa ca dupa o vreme, a inceput sa exploreze un pic locul acela de la adancime. Groapa era destul de larga chiar si acolo jos, ba chiar se latea in fapt spre baza, de urcau peretii abrupt si la unghi imposibil, pe toate partile. N-avea omul nici o sansa la catarat, desi a tot incercat pana si-a zdrelit degetele complet si a simtit ca nu se mai poate ridica de jos pentru inca o incercare, cu nici un chip. Insa largimea asta de la baza avea si un avantaj, ca in atata loc, la intuneric si umezeala, cresteau ciuperci si muschi si chiar fragi. Iar intr-o parte, unde peretele era de stanca dura, a gasit omul si un firicel de apa, care sapase o farfurie micuta in piatra, unde tot picura de nu se stie cand. Asa ca-n prima seara, a baut omul din apa adunata in farfuria de stanca, a mancat niste fragi si s-a culcat cum a putut mai bine si mai la adapost pe muschiul moale.

De dimineata, s-a trezit omul cam degerat, inca epuizat si groaznic de flamand. Asa ca intai a mancat tot ce a putut gasi si a avut curajul sa puna in gura, iar apoi a inceput iar sa strige dupa ajutor, cu forta unei disperari proaspete si chiar lucide: ii era clar ca nu mai rezista prea multe zile si nopti in asemenea conditii, luptand mereu in pierdere pentru fiecare clipa de viata, pentru fiecare moment de actiune. Intr-un tarziu, cand aproape ragusise si-si simtea gatul arzand, a auzit de sus o voce si a crezut intai ca innebuneste de fericire. Apoi, pe masura ce s-a derulat conversatia, a inceput sa simta ca innebuneste si atat. Fericirea pe fundul unei gropi poate fi chiar mai eluziva decat de obicei. Totul a inceput destul de firesc, cand vocea l-a intrebat ingrijorata:

– Ce-ai patit?

– Am cazut aici si n-am cum sa ies, ajutoooor!

– Vai de mine, groaznic trebuie sa fie acolo jos si teribila cazatura, imi pare tare rau, ti-ai rupt ceva?

– Nu, nu mi-am rupt nimic, dar sunt aici deja de o zi si o noapte si nu pot iesi.

– Bietul de tine, ai dormit o noapte acolo? Esti un erou, eu n-as fi putut face asa ceva, te descurci grozav.

– Dar nu ma descurc deloc, tocmai! Ajutoooor!

– Ei, simt ca ti-e tare greu, e ingrozitoare situatia, ai dreptate, dar am incredere in tine ca poti sa rezisti, esti puternic.

– Sa rezist? Pana vine ajutor vrei sa zici?

– Vezi? Asa-mi place de tine, esti extraordinar cum iti pastrezi optimismul chiar in asemenea conditii teribile, e minunat ca te concentrezi pe partea pozitiva. Tine-o tot asa si sunt sigura ca ai sa rezisti pana la capat.

– Pana la capat? Care capat? Ai trimis dupa ajutor? Nu ma poti ajuta nicicum, n-ai o franghie ori o scara, nu poti sa suni pompierii ori la urgente sa trimita pe cineva?

– Vaaai, n-am nimic, nu pot face nimic, imi pare tare rau, dar iti inteleg disperarea, e normala, oricine ar simti la fel in situatia ta, daca simti nevoia sa te descarci nu ezita, uite raman aici sa te ascult cat ai nevoie, nu te sfii, iti trimit o imbratisare, capul sus.

– AJUTOOOOOOOR!

– Asa, striga, nu tine in tine, descarca-te, aici sunt si te ascult, iti aud durerea si disperarea, sunt de inteles in asemenea situatie, eu inca as fi si mai disperata daca as fi in locul tau, n-ai pe nimeni sa te ajute?

– Credeam ca ma ajuti TU!

– Eu? Vai, ce rau imi pare, chiar nu pot, dar te inteleg, nu te parasesc, aici stau.

– Cum nu poti? De ce nu poti? Las-o dracului si paraseste-ma, numai du-te dupa ajutor. Da un telefon, du-te in primul oras ori pana gasesti alt om, nu suntem in pustie, e un sat la 5 minute de mers pe jos.

– Offf, tare greu mai e, nu-i asa? Groaznic si umezeala si frigul si intunericul acolo in groapa si probabil esti si flamand, dar sunt sigura ca gasesti tu o solutie pana la urma, numai nu te opri, continua sa rezisti, pas cu pas, ai sa vezi ca o sa fie bine.

La acest punct, vocea ragusita a omului din groapa mai era doar o soapta. De exasperare si furie, omul strangea pumnii spasmodic, neputand crede ca e posibil asa ceva: in ciuda oboselii, a frigului, umezelii si epuizarii, simtea asa un impuls de energie dat de o furie oarba care doar crestea si crestea cu fiecare secunda. Ar fi strans de gat vocea aceea de la buza gropii, ar fi muscat-o direct de gat cu salbaticie de animal innebunit, cu satisfactie viscerala si primordiala, sa-i simta sangele cald si sarat, sa o scuture ca pe o zdreanta din ce in ce mai moale. Sub asemenea ganduri care-i veneau mai mult ca franturi de realitate mai reala decat peretele abrupt al gropii, omul a inceput sa urle de undeva din adancul stomacului si printre dintii inclestati, iar urletul s-a transformat repede intr-un marait ritmic si neincetat. Fara sa mai vada peretele ori stanca, miscandu-se doar intr-o ceata de sange si furie, omul de pe fundul gropii a inceput sa smulga bucati din pamantul peretului, sa se agate ca o maimuta cu fiecare deget si fiecare unghie transformata in ghiara nemiloasa. Incet-incet, maraitul ritmic s-a ridicat pe peretele abrupt si inclinat al gropii, iar corpul omului sfida parca gravitatea agatat imposibil cu cate un unic punct de sprijin in cate o adancitura minuscula ori cu spatele incovoiat neverosimil, aproape ca o liana hotarata sa urce cu orice pret catre lumina.

Intr-un final, insangerat si salbaticit, omul a iesit din groapa si s-a aruncat cu urlet asupra vocii care acum avea si trup obisnuit de femeie surazatoare si plina de bune intentii. Cu mana in jurul gatului ei si simtindu-si deodata epuizarea ca pe o lovitura de baros in moalele capului, omul a cazut insa moale si fara vlaga, mai degraba horcaind decat respirand, incapabil sa-i mai pese pe moment de ceva, incapabil sa-i mai urmeze furia mai departe. Totusi, prin atata epuizare, a reusit macar sa intrebe:

– Cine dracu esti si de ce nu m-ai ajutat?

– Vai, imi pare tare rau. Eu te-am ajutat cat de mult am putut, nu te-am lasat singur nici o clipa, ti-am fost mereu alaturi, prin tot greul. Ma numesc Empatia.

I-au spus cu grija, cu menajamente, stiindu-i inima bolnava. Au luat-o de departe, prin incercuire, cu intrebari despre el, despre drumul inapoi de la Constanta, despre cum si cand a plecat ori cand astepta sa ajunga ori s-o sune. Si-n vreme ce ei se impleticeau printre cuvinte, Olga a stat ce-i drept cu inima la gura, neindraznind sa spere, nestiind daca se poate increde in stinghereala lor evidenta, in grija lor excesiva: e oare mort? Ori doar accidentat ori doar a disparut ori ce s-o fi intamplat exact? Of, de ar zice odata direct!

Intr-un sfarsit i-au zis: i-au povestit despre accident, despre telegrama, despre a doua confirmare ca o justificare, de parca doua hartii sunt mai mult decat una, de parca o a doua instiintare atarna mai greu, de parca realitatea se castiga prin insistenta si urmeaza numaidecat inscrisul oficial. Iar Olga a primit vestea cu un soi de amorteala si nemiscare pe care ei le-au pus pe seama socului si a durerii. Au luat-o de brat, i-au oferit o ceasca de ceai si ceva de mancare probabil in mod reflex, ca afirmare a vietii ei prin acest act banal al hranirii. Ea a rezistat un timp in picioare, aproape nemiscata, a dus doar mainile la piept si a tacut lasandu-i sa-si desfasoare grija. A cerut apoi bratul surorii si s-a retras in camera ei rugandu-i sa n-o deranjeze, ca simte nevoia de odihna, ca nu mai are putere.

In camera ei, Olga s-a uitat din nou la cele doua bucatele de hartie, cele doua instiintari ale mortii lui. Ce ciudate-s inscrisurile oficiale, s-a gandit ea cam fara legatura si si-a adus aminte de un alt inscris pe care-l stia bine inchis in seif, cu numele lor amandoua si numele ei de altadata. Iar buzele i s-au miscat aproape fara voie, formand acel nume atat de drag ei, acel nume care suna acum mai mult decat oricand a libertate, a neingradire, a viitor. Dar ce conteaza un nume, a urmat gandul ei, ce mai conteaza un nume acum, e bun si asta, e tot al ei ori inca si mai mult al ei acum ca el nu mai e, acum ca e vaduva. Si Olga a dus din nou mainile impreunate la piept ca gest reflex de linistire, de calmare a unei bucurii ce ii parea ca o cuprinde un pic prea repede, prea periculos.

Ca sa-si tina in sah bucuria, Olga s-a gandit la recunoasterea trupului fara viata si la tot calvarul inmormantarii care urma sa fie cu siguranta dupa tot tipicul tinut la fiecare virgula de obicei ori de traditie. O surprinse gandul prompt al fetei aceleia bine cunoscute acum palide si nemiscate, cu ochii inchisi si in repaus, ca o masca. Il iubise oare? Cine poate spune in fond daca-l iubise chiar pe el ori o idee a ei despre el si pana la urma cat mai conta ori in ce fel? Avea acum in fata ani lungi si frumosi de libertate – o libertate totala, fara negocieri si fara obligatii de nici un fel. Ah, in astfel de conditii sa chiar vina si primele fire de par alb si inceputul batranetii, ca vin doar cu adaos de eliberare.

Nemaiputand sta locului, Olga a coborat iar printre ceilalti, constienta ca n-are cum le explica si ca n-au cum pricepe anume. Poate e chiar mai bine asa, pana la urma nu e nici asta o obligatie sa te asiguri ca pricepe lumea adevarul. Si simtindu-se chiar mai bine cu asemenea constatare, Olga si-a facut placerea de a le linisti macar ingrijorarea vorbind cu fiecare calm si masurat, ascultandu-le cu rabdare grija.

Era asezata pe canapea intre sora si cumnatul ei, profitand de o ceasca de ceai si un biscuite drept motive de retragere din conversatie, cand a auzit usa de la intrare deschizandu-se. A ridicat ochii mai mult din reflex, fara curiozitate anume si a prins intai miscarea fratelui care a incercat sa-l ascunda privirii ei. Nu mai era nevoie sa-l chiar vada ca sa stie, desigur, dar totusi l-a vazut scotandu-si haina si palaria linistit ca si cand nimic nu se intamplase. A auzit intrebarile lor si raspunsurile lui ca pierduse trenul si luase microbuzul, ca nici nu stia de nimic, ca venise direct acasa. Si pentru o secunda – ultima secunda – Olga s-a gandit numai cum vor face acum, de unde-i vor aduce minim trei inscrisuri oficiale care sa confirme ca el e in viata, ca nici n-a murit vreodata, ca celelalte doua hartii au mintit, n-au contat, n-au facut decat sa se joace nepermis cu viata ei, cu inima ei bolnava.

La inmormantare au plans-o cu totii si au clatinat din cap la ironia sortii, la cum ucide uneori prea multa bucurie. Iar medicul a zis clar: socul a ucis-o, socul bucuriei revederii.