Putini sunt cei care m-au facut sa rad cu lacrimi si nesat, cu placere atat de completa incat sa nu ramana nimic de dorit. Putini sunt, iar acum sunt chiar cu unul mai putin decat erau: Terry Pratchett a murit acum cateva zile.
I-am descoperit cartile relativ tarziu si cu incetul, pentru ca l-am citit initial prea in viteza, prea intre chicote, prea la intamplare. Apoi mi-au picat in mana si cateva dintre povestirile lui mai scurte1, unde manuieste umorul cu pricepere de spadasin in lupta pe viata si pe moarte, in lupta adica mereu cu neajunsurile si nedreptatile lumii, cu nenumaratele slabiciuni, infatuari si ipocrizii umane. Si ca orice arma, as zice ca si umorul lui s-a ascutit si echilibrat din ce in ce mai bine prin folosinta: departe de a mima numai superficial impunsatura, Pratchett reuseste, mai ales in povestirile scurte2, acel minunat echilibru intre suprafata aparenta de joc si profunzimea catre care tinteste cu adevarat. Si reuseste asa ceva, cu aparenta lejeritate a celui foarte bun in ceea ce face.
I-am citit prima carte din seria Lumii Disc pe cand eram inca in scoala, pe cand eram inca in casa parintilor mei. Am avut cel putin cate o carte a lui pe oriunde am trait, nu cu intentie anume ci pentru ca ajungea mai devreme sau mai tarziu la mine pe raft. Si in sfarsit, singura carte de am luat-o cu mine in bagaj cand m-am internat in maternitate, tot a lui a fost si as zice ca mi-a prins bine alegerea.
Imi pare tare rau ca nu mai e Pratchett, ca nu-l mai stiu scriind o carte noua, ca nu mai pot miza pe inca o carte despre care sa stiu ca ma va face sa rad cu lacrimi si in hohote. Si-mi pare ca lumea e in consecinta nesuferit de rotunda dintr-o data si lipsita de patru elefanti care sa o care prin spatiu, calare pe o testoasa.
The Big Sea and the Little Fishes e cea care-mi vine intotdeauna in minte ↩
despre care de altfel zicea ca-l chinuie cumplit si probabil tocmai de aceea-s asa de reusite ↩
Comments feed: RSS 2.0