Isi strecoara mana in a mea si strange usor degetele in jurul alor mele ca pentru a verifica rezistenta legaturii cu care tocmai s-a ancorat in acest taram nefamiliar. In tot timpul asta insa nu s-a intors nici un moment catre mine, ci a urmarit din ochi totul in jur, cat mai departe, cat mai complet: chiar daca sta inca aproape de tarm, aproape de ancora, aproape de mine, impulsul fiintei lui e clar inspre explorari, inspre necunoscutul care-i face cu ochiul, simultan imbietor si amenintator, in consecinta clar irezistibil.
Dar inca nu e pregatit sa se desprinda, inca nu e satisfacut de cate afla doar privind, ori dimpotriva, inca are suficienta satisfactie din explorarea aceasta pur vizuala. Studiaza adica totul in jur, dar nu se lasa nicicum ademenit sa-si desprinda mana din a mea, ori sa raspunda insistentelor binevoitoare ale tuturor acestor persoane necunoscute lui. Ii priveste curios si ar prefera sa il lase in pace, dar nu stie inca ce sa le spuna ori cum sa le replice si cererile lor de interactiune vin mult prea repede pentru ca el sa se poata hotari la un raspuns anume in afara unei mici retrageri pur fizice peste un anume prag de insistenta.
Eu imi joc deocamdata rolul de ancora si nu zic nimic. Ii tin mana ferm insa, sa simta legatura si cat el studiaza locul, eu il studiez pe el. Ii vad ce-i drept curiozitatea si dorinta de participare, ii vad si calmul si straduinta de a pricepe si hotararea de a da de cap acestei situatii noi. Insa in acelasi timp ii vad inca si verdele crud si atat de vulnerabil, atat de nepregatit inca, atat de contrastant totusi cu dorinta lui cea mai mare de a fi acolo in mijlocul situatiei, stapan pe ea, in largul lui.
Si atunci ii indepartez pentru un moment pe toti prea-binevoitorii care tot incearca sa i se vare in suflet nechemati, ma las jos la nivelul lui si il intreb daca nu vrea sa se cocoate poate pana sus de unde se poate apoi da pe tobogan in jos. Iar el se lumineaza tot dintr-o data, bucuros de scop precis si dorit, increzator in alegerea mea, ca ii e adica pe masura, ca o poate cuceri. Isi desprinde mana intr-o secunda si alearga catre tobogan, ignorand complet orice altceva, fara sa se mai uite in jur, fara sa se mai uite macar inapoi. Si ma bucur tare ca nu se uita, desi eu raman la punct fix si nu-l scap din ochi, nu din grija pentru ce ar putea sa i se intample, ci pentru cazul in care totusi ar simti cumva nevoia sa se asigure ca inca sunt acolo.
Dupa ceva lupta cu escaladatul catre tobogan, apoi cu ceva sfori si cu o punte care se bataie neasteptat, e luminos tot si incantat nevoie mare sus de tot. Abia atunci, abia acolo ma cauta iar cu privirea si imi zambeste plin de bucurie, doritor sa-i impart mandria reusitei. O fac din toata inima, zgomotos si vizibil, iar el isi ia in sfarsit si rasplata pentru atata munca, anume coborarea pe toboganul in spirala, cel mai lung de l-a vazut el vreodata.
Si eu ma intreb anume in cate diferite momente se poate deci pierde omul daca n-are ancora, daca nu stie sa aleaga, daca nu-i sigur de ce a lasat in urma, daca n-are cu cine se bucura de izbanda.
(Imagine preluata de pe Morguefile.)
Comments feed: RSS 2.0