Mi-e casa plina de flori si soare, in cuptor dospeste painea, iar prin usa intredeschisa imi vin in surdina ecouri de glasuri si de chicoteala. Unul din glasuri e mic si subtire, dar cu intonatii modelate clar si raspicat in fiecare silaba. Si cere glasul acesta mic, cere o poveste, o explicatie, inc-o poveste, un joc, un desen, o alergare, o nazbatie, o imbratisare, un dans. Isi cere si simultan isi descopera glasul cel mic viata, aceasta mare curiozitate urmata fara sovaire secunda cu secunda, zi de zi, cu energia aceea incredibila a inceputului.
Din tihna locului in care m-am retras un pic sa gust anume linistea pentru un ceas, ascult totusi galagia si exuberanta inceputului. Si nici nu-mi dau seama anume cand am inceput sa zambesc, cand a trecut momentul de liniste, cand mi-am uitat gandurile si am ciulit urechea sa aud ce se mai intampla dincolo, cand s-a facut tarziu.
Ma duc sa coc painea, sa aranjez florile de seara, sa cooptez glasciorul drept ajutor la pusul mesei. El ma intampina pe prag cu zambet larg, cu pasul brusc un pic sfios, nesigur inca daca am iesit intr-adevar din linistea aceea pe care o accepta desi n-o intelege, linistea pe care o trateaza drept mister domestic si apropiat, in care nu e sigur totusi ce anume se ascunde. Si-n vreme ce eu mai pun apa la flori si ma intorc un moment cu spatele, el isi impinge pe furis ariciul drept spion venit tiptil sa investigheze cum sta treaba de 8 martie:
Asta-i tot ce am asadar de 8 martie, fara sa fiu sigura daca se incadreaza anume in una din cele 1001 definitii si viziuni ale feminitatii ori maternitatii. Dar daca n-am viziune, e inca posibil sa am macar ceva ca o vizuina, ca parca prea-i fericit ariciul….
Comments feed: RSS 2.0