Ca un ghem de gumilastic, timpul se intinde si se strange dupa cum si cat tragi de el: inghesui intr-o singura zi munca pe 10 zile, intinzi lenea unei saptamani pe doua luni. Tot ca si gumilasticul insa, intinsul asta de secunde rezulta in reziduuri de lipici ramase pe peste tot, pe degete alburii de la guma ori sub ochii obositi de nesomn. Reziduuri urate si dizgratioase, semne ale dezechilibrului intinzatorului de gumilastic, semne cerand schimbarea.

Ori asa imi par mie semnele acestea cel putin, ca ar cere schimbarea, ca ar fi adica pledoarii ale timpului (ori doar ale mele) pentru echilibru. Desigur, se prea poate sa am eu o prea mare dragoste de echilibru, un prea mare dezgust pentru oscilatii nebune si nebunesti, de pendul apucat de streche, mai ales ca nu ma simt deloc nici pendul nici atargatata de ceva fir care sa-mi limiteze miscarile la un etern du-te vino care deci mai poate fi variat doar prin viteza si nimic mai mult. Totusi, e drept ca in fapt cunosc destula lume-pendul…

Intre timp, pana ajung la un punct de unde imi pot recastiga echilibrul, admir si numar reziduurile de gumilastic temporal. Si mai trag un pic de firul subtire si invizibil al secundelor, cat sa inghesui inca un exercitiu al muschiului de scris: un cuvant, doua cuvinte, trei cuvinte, o fraza, doua paragrafe. Imi pipai muschiul acesta nelucrat de atata vreme si ma minunez ca totusi uite, pulseaza viu si doritor de crestere. Si parca nu-s tocmai sigura ca nu creste anume cel mai bine undeva exact intre firele de timp intinse pana aproape de refuz, pana aproape de plesnire…

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0