Cum nu empatizez deloc cu nevoia asta foarte moderna de o tona (si un pic peste) de empatie fara discernamant si dand pe afara pe la toate colturile¹, simt nevoia sa pun aici in clar si cu exemple chestiunea, ca sa am unde trimite² pe urmatorul purtator de slogan ca “sa fim mai empatici.” Doua exemple si o concluzie, ar trebui sa ajunga.

Exemplul 1

De cand sunt mama, m-am tot lovit de teoria chibritului empatic, dar initial m-am lovit inca si mai tare (si inca foarte contondent) in practica unui an (si ceva) de zile fara somn mai mult de 3 ore neintrerupte pe noapte (si probabil cam 5 ore maxim de somn la fiecare 24 de ore). Cum practica asta a fost altminteri adaugata la epuizarea unei nasteri care a inceput intr-o marti si s-a terminat intr-o sambata urmata de diverse alte nebunii din aceeasi categorie, cred ca e suficient de clar de ce am fost identificata din start de catre ceata empatica drept persoana in mare nevoie de servicii pe tema. Drept pentru care m-am trezit cu moasa care a venit acasa dupa nastere ca in loc sa imi raspunda la intrebari cu niste idei chiar utile, imi raspunde cu …empatie. Ca adica fac eu foarte multe si le fac bine (stiam ce faceam bine, eu intrebam de ceea ce nu faceam bine, ca deh, aia ar fi fost util sa aflu ca sa pot corecta), ca e greu (stiam, ba chiar puteam sa ii zic si mai concret cu exemple si detalii ce si cum e greu), ca asa e la inceput (si asta stiam, multumesc pentru enuntarea banalului si evidentului), ca o sa doarma la 3 luni (aiurea) si o sa ragaie singur la 6 (idem: aiurea). Si ca rezultat mi-am petrecut jumatate de ora incercand sa obtin ajutor pentru a depasi o problema si primind in schimb doar afundare si mai serioasa in ea, pe motiv ca asa-i empatic. Pentru ca greul nu devine mai usor daca iti confirma altii ca e greu, decat daca intr-adevar esti genul de idiot care nu-i in stare sa decida singur ce e greu si ce nu, ci are in schimb nevoie sa ii spuna altii ca da, asa e, chiar e greu, ai voie de la partid deci sa simti ca-i greu. Daca in schimb ai boii la tine si deci problema ta nu-i ceva lipsa de aprobare publica ci propriu-zis “cum fac sa fac lucrurile mai bine si deci implicit sa le simt mai usoare,” empatia asta nu face decat sa te saboteze pentru ca insista in fapt pe a confirma si a intari convingerile ori apucaturile tale (intotdeauna si cu necesitatea ale tale) cele mai paguboase care stau de fapt la baza suferintei.

Exemplul 2

Intr-o zi pe cand eram la facultate, mi-a fost un rau cumplit de la stomac de abia m-am tarat prin zi, prin cursuri, laboratoare si tot ce mai aveam de facut. De dimineata, la un curs, un coleg mai atent a remarcat de altfel ca “arati groaznic” asa ca i-am zis ca da, arat exact cum ma si simt, nu e nici o surpriza. Si mi-am vazut de treaba, ca oricum nu era nimic anume de facut pe tema.

Cateva zile mai tarziu, cand ma simteam altminteri foarte bine, nu mai tin minte exact cum s-a invartit discutia cu o colega de camera de am dat drept exemplu faptul ca uite, in ziua cutare, m-am simtit cat se poate de rau. Moment la care colega cu pricina, cu toate bunele intentii din lume, a sarit ca “vaaai, si de ce nu ne-ai ziiiis?” Am intrebat-o in replica ce anume ar fi facut exact daca i-as fi zis si cu asta s-a cam incheiat discutia, pentru ca … pai pentru ca nu era de fapt nimic de facut si nu m-ar fi ajutat cu nimic sa fi si zis ceea ce altminteri era evident pentru oricine se chiar uita la mine.

Daca ati fi pus aceeasi intrebare ca si colega mea ori daca ati gandit despre coleg ca “ce magar” ori “cata lipsa de empatie”, foarte bine ca cititi totusi textul asta. Pentru ca da, colega jelea in fapt o oportunitate (a ei) pierduta de a… empatiza. Sigur ca empatia ei cu suferinta mea stomacala mi-ar fi servit fix la zero ori mai bine zis m-ar fi facut sa o simt mai intens pentru ca deh, energia e finita si ori o consumi pe a depasi durerea ori o consumi pe a te cufunda in ea mai cu spor. Pe de alta parte, colegul poate ca n-a fost empatic, dar a aratat in fapt mult mai mult interes real pentru mine si la nevoie cu siguranta mi-ar fi fost de mult mai mult folos si ajutor pentru simplul fapt ca a demonstrat foarte clar ca in fapt ii pasa de mine, nu de eventualele oportunitati de empatizat pe care i le ofer. Intre o oportunitate de empatie si o persoana, el a vazut persoana asa cum era, adica aratand absolut groaznic la momentul acela si a ales interactiunea cu realitatea fie ea si neplacuta in locul unui foarte empatic dat pe dupa piersic.

Pe scurt

Nu exista empatie mai mare in fapt decat a chiar privi omul din fata ta asa cum e el si a-i recunoaste realitatea chiar daca asta inseamna sa nu empatizezi cu insecuritatea lui care-l impinge spre a se munci sa para altceva si deci spre a suferi crunt si in multiple moduri. Daca vreti sa empatizati, empatizati cu suferinta luptatorului cu sine insusi, nu cu durerea lenesului ca ar trebui sa faca treaba. Asta daca intr-adevar vreti sa ajutati pe cineva prin empatie, ca altminteri daca tot ce vreti e pur si simplu sa va hraniti si voi un pic din durerea altuia, e festin mare si gratuit, poftiti fara discernamant.

1. Ah, cum empatizez cu bietele colturi cat le e lor de greu sa fie asa ascutie intr-o lume altminteri rotunda, vai, vai. ↩

2. Adica in fine, sa am si alt loc decat la dracu, vreau sa zic. ↩

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0