A nins, alb si frumos si furtunos asa cam dintr-o data, cam pe neasteptate, furtuna de zapada si nimic mai mult, a nins. E prima ninsoare de aproape 3 ani aici, prima ninsoare si primul alb, prima liniste din aceea speciala de zapada noua, neumblata, de strazi pustii si ferestre luminate-n toiul zilei sub cerul care toarna alb din gri.

Abia cand s-a asternut albul, asa putin cat era, dar totusi asternut egal si cuminte, mi-am adus aminte cat imi lipseste iarna adevarata si zapada si frigul de afara in care sa poti iesi asa cat vrei ori doar cat sa vii apoi cu avant mai mare inautru, la caldura si sa privesti multumit afara pe fereastra cum vajaie vantul si spulbera zapada ori cum au inghetat si ramurile in copaci.

Din toate iernile inzapezite de le stiu, din ceva motiv imi aduc intotdeauna aminte exact trei: doua la munte in casa strabunicilor pe care nu i-am chiar cunoscut niciodata si una in Vilnius, cand au fost -30 si-mi degerase nasul si pe dinautru de simteam fiecare rasuflare cum intra aer si ajunge mici cristale.

La munte, amintirea de imi vine mereu in minte cand zic iarna e o zi anume tot asa cu ger serios. Venisem chiar in ziua cu pricina de la oras pentru cateva zile ori in tot cazul nu prea mult si stiu ca intai de toate m-a uimit tufa de crizanteme care era inflorita toata, ditamai tufisul plin de flori mai mari si flori mai mici, incarcate toate de zapada si aplecate sub atata alb. Am intrat in casa si am facut focul in soba pe care odata demult cu siguranta a gatit strabunica, la usa careia mi-am ars eu odata sosetele ultra-groase, de lana toarsa in casa si tricotate special in speranta ca nu-mi vor mai ingheta mie picioarele. Le-am ars fara intentie si fara sa bag de seama, in vreme ce le purtam: tineam picioarele atat de aproape de caldura incat incet-incet lana a ars biata, fara flacara, doar mocnit, pe piciorul meu cel atata de degerat de nici nu s-a sinchisit.

In ziua cu pricina n-am ars sosete, ca eram mai mare si poate crescuse deci si mintea cat de putin, suficient cat sa nu mai imi fac picioarele direct frigaruie. In schimb am iesit afara chitita sa adun din flori, sa aduc asa minune inauntru. Atata doar ca erau pesemne crizanteme serioase, de munte, de nu se lasau rupte cu una cu doua ca florile de primavara ori de vara care au tulpinile pline de apa si trosnesc cu plesnet moale cum le indoi. Crizantemele-s flori vanjoase de iarna, cu tulpina numai vine uscate sa nu inghete. Si stiu ca am tot tras de ele si m-am luptat cu tulpinile acelea pana cand mi-au degerat degetele de am zis ca mai ca stau sa pice daca nu intru la caldura si m-am intors deci in casa cu prada doar pe un sfert din cat aveam de gand. Am mai iesit apoi de cateva ori tot asa dar mai mult pentru acea senzatie indescriptibila de sange incalzit de frig si pentru placerea de a savura apoi caldura cu voluptatea contrastului reinnoit.

Si cu asa amintiri agatate de zapada, picusul asta de nea cat a cazut azi aici si s-a topit deja cu totul, mi-a fost totusi suficient sa-mi aduca aminte cat imi lipseste iarna. Cat e de plicticos si de enervant asa eterna toamna-primavara care nu-i nici iarna, nici vara, nici chiar toamna si nici chiar primavara. Ca e asa, azi una, maine alta si in fiecare zi cu ceva nepotrivit pe un fundal de eterna nehotarare si eterne 10 grade ori pe acolo de zici ca-s la dieta sa nu fie cumva nici prea multe nici prea putine, ci fix atatea cat sa nu conteze nicicum la socoteala. Ceea ce nu impiedica englezii sadea sa le tot socoteasca si sa le gaseasca rand pe rand cand prea multe (daca trec de 14 deja se moare de cald), cand prea putine (daca coboara sub 6 deja se moare de frig) si in tot cazul subiect etern de conversatie.

Totusi, azi a nins, aici unde nu ninge niciodata. Si mi-a adus aminte nu doar cat de mult imi lipseste iarna, ci si ca uite, se poate intotdeauna sa ninga prima data, indiferent de cat de statornice si inflexibile sunt vechile obisnuinte. Inseamna ca mai sunt sperante: intotdeauna si orice se poate.

(Sursa imaginii: Morguefile.)

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0