- Uite, zice floarea albastra in sus catre ciocanitoare, aici jos e asa de frumos, la firul ierbii valurit de vant, tare frumos e aici.
- Nu asa frumos ca aici sus, raspunde ciocanitoarea si se agata inca si mai bine de scoarta copacului batran. Aici sus e inca mai frumos, mult mai frumos.
Si floarea albastra se bosumfla, iar firul ierbii se opreste sa vada ce-a patit floarea albastra si iaca nu mai e asa frumos acolo jos, iar un bondar n-are ce face si arunca si el intr-o doara catre o omida chinuita de nelinisti crisalidice:
- Si ce vrei sa fii pana la urma? Ciocanitoare sa bosumfli florile albastre ori floare albastra sa te bosumfle ciocanitoarea?
Doar ca omida nu-l baga in seama, ca ea isi vede de crisalida si atunci cum bondarul isi tot bazaie intrebarea de se incinge aerul, se trezeste copacul.
- Ba eu vreau sa fiu zmeu, zice copacul si daca e zmeu atunci isi scoate radacinile din pamant si pleaca brambura si calca florile bosumflate de parca o face dinadins, ca cele vesele nu stiu cum dar scapa. Scutura apoi copacul-zmeu si ciocanitoarea de pe el, iar ea da din aripi sa zboare dar se cam tot incurca intre ramurile zmeului caruia nu-i pasa catusi de putin, ba chiar mai agita si el din ramuri si ia ciocanitoarea o tranta buna pana scapa cam terfelita si tare, tare obosita de nici n-ar mai sti sa spuna de-i frumos ori ba ori unde.
Si uite asa nu mai e nici floare, nici ciocanitoare, nici copac, ci doar campie si e verde si senina si valureste in soare si se bucura si nu zice nimic, ca ea e doar campie, si doar este si o fi ori n-o fi frumoasa, chit ca nu stie de-o fi una ori alta. Dar zmeul merge ce merge si mai merge si se satura de campie, asa ca bate din picioare adanc si puternic si bate si bate si bate si bate de face ditai gaura in campie si coboara el in gaura pana ajunge pe lumea cealalta unde zice-se ca-i intuneric si bezna si frig si urat. Doar ca zmeului-copac nu i se pare urat ori nu vede prea bine ca el vede mai printre crengi asa, si ii place, uite ce bine e aici, mai ales la radacinile mele batrane, uite asa ce-as mai sta aici ce m-as mai odihni spune zmeul obosit de atata mers prin campia valurita. Si isi afunda el radacinile in lumea cealalta pana la plasele, de cam paraie, caraie si jeleste un pic chiar si intunericul nefiintei, dar copacul fiind zmeu si batran nu aude ori nu-i pasa asa ca tot infige radacinile bine si se intinde voluptuos asa, se intinde a oboseala mare dar si a lenevie cu experienta multa. Si doarme copacul-zmeu, doarme somn adanc si lung, tare lung.
Sus pe campia valurita, ciocanitoarea gaseste un copac langa o floare albastra si zgreptane de zor in scoarta lui cu gherute mandre si feroce.
- E foarte frumos aici jos, zice floarea albastra leganandu-se razgaiat in soare, e tare, tare frumos.
Ciocanitoarea da sa-i raspunda, dar isi aduce aminte ce crengi a luat peste aripi de la copacul-zmeu ori zmeul-copac si atunci incearca sa-si tina ciocul si tace si tace si tace, dar deodata nu mai rezista si atunci izbeste cu ciocul in scoarta copacului iar si iar si iar si iar. Copacul o simte, dar nu-i replica, nici nu mai vrea sa fie zmeu ca e fericit acum, e vesel si e viu si-si simte seva vietii cum urca incet-incet dintr-o anume gaura de-a facut-o el demult intr-o campie, de unde stie anume ca de plecat n-o sa mai plece niciodata.
(Sursa pozei: Morguefile.)
Comments feed: RSS 2.0