Ossa Sepia

Cum nu empatizez deloc cu nevoia asta foarte moderna de o tona (si un pic peste) de empatie fara discernamant si dand pe afara pe la toate colturile ¹, simt nevoia sa pun aici in clar si cu exemple chestiunea, ca sa am unde trimite ² pe urmatorul purtator de slogan ca “sa fim mai empatici.” Doua exemple si o concluzie, ar trebui sa ajunga.

Exemplul 1

De cand sunt mama, m-am tot lovit de teoria chibritului empatic, dar initial m-am lovit inca si mai tare (si inca foarte contondent) in practica unui an (si ceva) de zile fara somn mai mult de 3 ore neintrerupte pe noapte (si probabil cam 5 ore maxim de somn la fiecare 24 de ore). Cum practica asta a fost altminteri adaugata la epuizarea unei nasteri care a inceput intr-o marti si s-a terminat intr-o sambata urmata de diverse alte nebunii din aceeasi categorie, cred ca e suficient de clar de ce am fost identificata din start de catre ceata empatica drept persoana in mare nevoie de servicii pe tema. Drept pentru care m-am trezit cu moasa care a venit acasa dupa nastere ca in loc sa imi raspunda la intrebari cu niste idei chiar utile, imi raspunde cu …empatie. Ca adica fac eu foarte multe si le fac bine (stiam ce faceam bine, eu intrebam de ceea ce nu faceam bine, ca deh, aia ar fi fost util sa aflu ca sa pot corecta), ca e greu (stiam, ba chiar puteam sa ii zic si mai concret cu exemple si detalii ce si cum e greu), ca asa e la inceput (si asta stiam, multumesc pentru enuntarea banalului si evidentului), ca o sa doarma la 3 luni (aiurea) si o sa ragaie singur la 6 (idem: aiurea). Si ca rezultat mi-am petrecut jumatate de ora incercand sa obtin ajutor pentru a depasi o problema si primind in schimb doar afundare si mai serioasa in ea, pe motiv ca asa-i empatic. Pentru ca greul nu devine mai usor daca iti confirma altii ca e greu, decat daca intr-adevar esti genul de idiot care nu-i in stare sa decida singur ce e greu si ce nu, ci are in schimb nevoie sa ii spuna altii ca da, asa e, chiar e greu, ai voie de la partid deci sa simti ca-i greu. Daca in schimb ai boii la tine si deci problema ta nu-i ceva lipsa de aprobare publica ci propriu-zis “cum fac sa fac lucrurile mai bine si deci implicit sa le simt mai usoare,” empatia asta nu face decat sa te saboteze pentru ca insista in fapt pe a confirma si a intari convingerile ori apucaturile tale (intotdeauna si cu necesitatea ale tale) cele mai paguboase care stau de fapt la baza suferintei.

Exemplul 2

Intr-o zi pe cand eram la facultate, mi-a fost un rau cumplit de la stomac de abia m-am tarat prin zi, prin cursuri, laboratoare si tot ce mai aveam de facut. De dimineata, la un curs, un coleg mai atent a remarcat de altfel ca “arati groaznic” asa ca i-am zis ca da, arat exact cum ma si simt, nu e nici o surpriza. Si mi-am vazut de treaba, ca oricum nu era nimic anume de facut pe tema.

Cateva zile mai tarziu, cand ma simteam altminteri foarte bine, nu mai tin minte exact cum s-a invartit discutia cu o colega de camera de am dat drept exemplu faptul ca uite, in ziua cutare, m-am simtit cat se poate de rau. Moment la care colega cu pricina, cu toate bunele intentii din lume, a sarit ca “vaaai, si de ce nu ne-ai ziiiis?” Am intrebat-o in replica ce anume ar fi facut exact daca i-as fi zis si cu asta s-a cam incheiat discutia, pentru ca … pai pentru ca nu era de fapt nimic de facut si nu m-ar fi ajutat cu nimic sa fi si zis ceea ce altminteri era evident pentru oricine se chiar uita la mine.

Daca ati fi pus aceeasi intrebare ca si colega mea ori daca ati gandit despre coleg ca “ce magar” ori “cata lipsa de empatie”, foarte bine ca cititi totusi textul asta. Pentru ca da, colega jelea in fapt o oportunitate (a ei) pierduta de a… empatiza. Sigur ca empatia ei cu suferinta mea stomacala mi-ar fi servit fix la zero ori mai bine zis m-ar fi facut sa o simt mai intens pentru ca deh, energia e finita si ori o consumi pe a depasi durerea ori o consumi pe a te cufunda in ea mai cu spor. Pe de alta parte, colegul poate ca n-a fost empatic, dar a aratat in fapt mult mai mult interes real pentru mine si la nevoie cu siguranta mi-ar fi fost de mult mai mult folos si ajutor pentru simplul fapt ca a demonstrat foarte clar ca in fapt ii pasa de mine, nu de eventualele oportunitati de empatizat pe care i le ofer. Intre o oportunitate de empatie si o persoana, el a vazut persoana asa cum era, adica aratand absolut groaznic la momentul acela si a ales interactiunea cu realitatea fie ea si neplacuta in locul unui foarte empatic dat pe dupa piersic.

Pe scurt

Nu exista empatie mai mare in fapt decat a chiar privi omul din fata ta asa cum e el si a-i recunoaste realitatea chiar daca asta inseamna sa nu empatizezi cu insecuritatea lui care-l impinge spre a se munci sa para altceva si deci spre a suferi crunt si in multiple moduri. Daca vreti sa empatizati, empatizati cu suferinta luptatorului cu sine insusi, nu cu durerea lenesului ca ar trebui sa faca treaba. Asta daca intr-adevar vreti sa ajutati pe cineva prin empatie, ca altminteri daca tot ce vreti e pur si simplu sa va hraniti si voi un pic din durerea altuia, e festin mare si gratuit, poftiti fara discernamant.

1. Ah, cum empatizez cu bietele colturi cat le e lor de greu sa fie asa ascutie intr-o lume altminteri rotunda, vai, vai.[↩]
2. Adica in fine, sa am si alt loc decat la dracu, vreau sa zic.[↩]

– Bu hu hu, zicea fantoma si mai taraia de lanturi. Bu hu hu ce pustiu e pe aici, te pomeni ca o sa ma apuc acum sa vorbesc cu bufnitele ori ceva. Si nu-i nimeni sa faca curat, nu-i nimeni sa faca focul sa am si eu umbre cu care sa-i sperii, nu-i nimeni si ma plictisesc de mai sa-nvii si mai multe nu. Bu hu hu….

Si se tara fantoma plictisita chiar de moarte ori in tot cazul de semi-moarte. Citise toate cartile din biblioteca, fugarise toti soarecii din camara, aiurise tot praful din dormitor si in general insangerase ferestre, taraise lanturi si facuse zgomot mult la moartea lui, ba chiar jucase si sotronul, vanase vulpile cu mult mai mult succes decat atunci cand era viu si altminteri facuse toate sotiile de la care se abtinuse cat era in carne si oase, zis respectabil, zis serios, zis baron de Ix si purtator de catifele si matasuri. Pana la urma chestia cu servitorii nu-i ca ar avea ceva de zis daca te apuci sa urli la luna doar ca sa vezi cum suna, ci faptul ca apoi te pomenesti ca urla si ei si trebuie deci sa cauti alti servitori, ceea ce e chiar mai mult decat enervant si absolut nejustificabil ca efort: mai bine impusti naibii luna ori nevasta sa stii ca ai scapat de mai multe probleme dintr-un singur foc – inca la propriu: nici popa nu te mai baraie la cap cand e sa mori ca deh, pacate alea-alea, nici nevasta nu te mai baraie la cap cand e sa traiesti, nici vecinii nu te mai baraie la cap cand le vine lor, mai ales daca tii pusca in continuare langa tine. Ori cel putin cam asta fusese gandirea si pana la urma – predictibil – viata baronului de Ix.

Dar in pofida tuturor acestor straduinte si chiar reusite, uite ca tot ajunsese baronul de Ix ca ultima fantoma de sarantoc chior sa bantuie in esenta o piatra pustie in varful dealului, ba inca mai rau de atat, ca macar daca ar fi fost doar un pietroi ori o ruina, tot mai era o sansa sa o ia la vale ori ceva. Cand deodata…

– Tu cine esti?

Interpelata asa neobrazat in plin miez de noapte, fantoma isi ascunse capul in buzunar si galgai un litru de sange rosu-intunecat spre vizitatorul neasteptat, bucurandu-se anticipat de un strigat strasnic, dat fiind ca impertinentul vizitator era altminteri tanar si vanjos, ba chiar incatifelat si inmatasat mai ceva decat fantoma insasi pe cand era baron de Ix si urla la luna pur si simplu de curiozitate mai degraba decat din mandrie profesionala.

Fara sa dezminta prima impresie, impertinentul insa isi scoase tacticos manusile albe imaculate si palaria neagra si le intinse baronului de Ix cu atata naturalete si hotarare incat acesta intinse mana sa le ia, uitand ca de manusi chiar nu mai avea nevoie de multa vreme.

– Fii bun si pune-ti capul la loc, sa putem discuta ca intre oameni civilizati, ca nu suntem barbari. Ori in tot cazul, eu nu sunt, zambi subtire Impertinenta Sa.

Si cu asemenea fantastica introducere, vizitatorul scoase fara efort husa imprafosata de pe fotoliul favorit al baronului de Ix si se aseza picior peste picior, fixandu-l pe acesta aparent in ochi, in pofida faptului ca ochii cu pricina nu erau la vedere ori in tot cazul, nu la locul asteptat.

Surprins in plin galgait ineficace si mai ales cuprins brusc de curiozitate, baronul de Ix avu totusi orgoliul sa-si scoata capul din buzunar demonstrativ si lent, insistand pe detalii. Totusi, curiozitatea depasise cu siguranta orgoliul baronului de Ix, ba chiar il intrecuse deja cu cateva ordine de marime, ceea ce era o premiera in sine, asa ca baronul marai printre dintii pe care tocmai ii infipsese in maxilar unul cate unul:

– Cine esti TU?

– Stapanul acestui loc si ca atare si al tau. Uite esti trecut in contract, parte din proprietatea achizitionata, stafia baronului de Ix impreuna cu toate accesoriile sale precum si eventuali prieteni ori vizitatori fantomatici. Ai prieteni si vizitatori? Ca presupun ca esti intr-adevar Ix.

– BARON de Ix!

– Daca te ajuta, ridica Impertinenta Sa din umeri. Chiar, te ajuta?

– Ce anume?

– Titlul. Ori in fine, fantoma titlului presupun. Dar zi mai bine ce alegi: vii in serviciul meu de bunavoie si mai afli si tu ceva nou ori continui sa tarai lanturi si sa faci pe bufnita bolnava de amoc? Tin sa te avertizez ca daca preferi viata de bufnita, cata vreme esti amuzant macar te-oi lasa in pace, dar nici o secunda in plus altminteri. Ai timp de gandire pana maine seara, ca nu-i nici o graba. Daca iti aduci aminte ca totusi esti om si nu bufnita, prezinta-te in biblioteca maine seara la 8 fix.

Si cu asemenea vorbe memorabile, contele de Igrec si-a luat manusile si palaria din mainile stravezii ale fantomei in stare de soc si s-a dus pur si simplu sa se culce in patul in care odata a dormit ori nu tocmai dormit chiar baronul de Ix. Era mai tanar decat fusese vreodata baronul in patul cu pricina, dar isi strunea curiozitatea in cu totul alte directii decat urlatul la luna, dupa cum avea sa afle fantoma nu mai tarziu decat chiar seara urmatoare, la 8 fix.

Si pentru prima data in neviata, fantoma ranjea de fericire si prefira lanturile ca pe matanii numarand secundele care aveau din nou, brusc si neasteptat, sens si deci valoare si pentru el.

(Sursa imaginii: Morguefile.)

– Uite, zice floarea albastra in sus catre ciocanitoare, aici jos e asa de frumos, la firul ierbii valurit de vant, tare frumos e aici.

– Nu asa frumos ca aici sus, raspunde ciocanitoarea si se agata inca si mai bine de scoarta copacului batran. Aici sus e inca mai frumos, mult mai frumos.

Si floarea albastra se bosumfla, iar firul ierbii se opreste sa vada ce-a patit floarea albastra si iaca nu mai e asa frumos acolo jos, iar un bondar n-are ce face si arunca si el intr-o doara catre o omida chinuita de nelinisti crisalidice:

– Si ce vrei sa fii pana la urma? Ciocanitoare sa bosumfli florile albastre ori floare albastra sa te bosumfle ciocanitoarea?

Doar ca omida nu-l baga in seama, ca ea isi vede de crisalida si atunci cum bondarul isi tot bazaie intrebarea de se incinge aerul, se trezeste copacul.

– Ba eu vreau sa fiu zmeu, zice copacul si daca e zmeu atunci isi scoate radacinile din pamant si pleaca brambura si calca florile bosumflate de parca o face dinadins, ca cele vesele nu stiu cum dar scapa. Scutura apoi copacul-zmeu si ciocanitoarea de pe el, iar ea da din aripi sa zboare dar se cam tot incurca intre ramurile zmeului caruia nu-i pasa catusi de putin, ba chiar mai agita si el din ramuri si ia ciocanitoarea o tranta buna pana scapa cam terfelita si tare, tare obosita de nici n-ar mai sti sa spuna de-i frumos ori ba ori unde.

Si uite asa nu mai e nici floare, nici ciocanitoare, nici copac, ci doar campie si e verde si senina si valureste in soare si se bucura si nu zice nimic, ca ea e doar campie, si doar este si o fi ori n-o fi frumoasa, chit ca nu stie de-o fi una ori alta. Dar zmeul merge ce merge si mai merge si se satura de campie, asa ca bate din picioare adanc si puternic si bate si bate si bate si bate de face ditai gaura in campie si coboara el in gaura pana ajunge pe lumea cealalta unde zice-se ca-i intuneric si bezna si frig si urat. Doar ca zmeului-copac nu i se pare urat ori nu vede prea bine ca el vede mai printre crengi asa, si ii place, uite ce bine e aici, mai ales la radacinile mele batrane, uite asa ce-as mai sta aici ce m-as mai odihni spune zmeul obosit de atata mers prin campia valurita. Si isi afunda el radacinile in lumea cealalta pana la plasele, de cam paraie, caraie si jeleste un pic chiar si intunericul nefiintei, dar copacul fiind zmeu si batran nu aude ori nu-i pasa asa ca tot infige radacinile bine si se intinde voluptuos asa, se intinde a oboseala mare dar si a lenevie cu experienta multa. Si doarme copacul-zmeu, doarme somn adanc si lung, tare lung.

Sus pe campia valurita, ciocanitoarea gaseste un copac langa o floare albastra si zgreptane de zor in scoarta lui cu gherute mandre si feroce.

– E foarte frumos aici jos, zice floarea albastra leganandu-se razgaiat in soare, e tare, tare frumos.

Ciocanitoarea da sa-i raspunda, dar isi aduce aminte ce crengi a luat peste aripi de la copacul-zmeu ori zmeul-copac si atunci incearca sa-si tina ciocul si tace si tace si tace, dar deodata nu mai rezista si atunci izbeste cu ciocul in scoarta copacului iar si iar si iar si iar. Copacul o simte, dar nu-i replica, nici nu mai vrea sa fie zmeu ca e fericit acum, e vesel si e viu si-si simte seva vietii cum urca incet-incet dintr-o anume gaura de-a facut-o el demult intr-o campie, de unde stie anume ca de plecat n-o sa mai plece niciodata.

(Sursa pozei: Morguefile.)

Plin de oftica, un Vargat singur si neimperecheat izbucni cat se poate de sonor:

– Perechi, perechi si iar perechi, incolonate, impachetate, rulate, agatate, innodate, nu v-ati saturat sa tot mergeti asa in doua, musai doua, numai doua?

– Noi suntem bine asa, au indraznit timid doua Pastelate roz si apoi s-au uitat gales de la una la alta si si-au indreptat, simetric, sincronizat si la milimetru funditele de dantela.

– Pfft, a pufnit Vargatul dispretuitor si s-a aruncat in contra puhoiului de perechi, cu varful inainte, hotarat sa-si gaseasca… nici el nu stia prea bine ce, dar sigur NU perechea.

Si a inaintat vanjos Vargatul, zi de vara pana-n seara ori in tot cazul, cat mai sa se desire tot de atata efort. Dar taman cand i se parea ca parca-parca a dat in sfarsit de locul pentru el, loc mai fara perechi adica, s-a simtit insfacat pe sus, ridicat fara efort si studiat trei secunde, cat sa i se spuna verde-n fata:

– Cum drac se tot desperecheaza sosetele astea?

Dupa care, Vargatul si-a petrecut cat i-a mai ramas din viata la gunoi, unde intr-adevar, nimic nu se mai potriveste si nici nu se mai poate potrivi vreodata cu nimic.

(Sursa imaginii: Morguefile.)

Patru rate suparate au vrut sa invete carte. Erau suparate foc ca nu pot citi deloc, nici pancartele din parc si nici semnele din larg de pe lacul alungit pe care pluteau tihnit si destul de fericit. Si s-au dus intai la scoala, dar acolo, ce scofala, ca le-au mangaiat pe cap dar nimic n-au invatat! S-au plans ele la director ca n-au invatat nimic, dar directorul le-a zis ca nici nu-i adevarat ca nimic n-au invatat: uite stiu acum mai bine penajul a-si intretine, mai ales pe cel din cap care-a beneficiat de atata mangaiat.

Patru rate mangaiate tot au vrut sa-nvete carte. S-au dus ele la parinti gandind ca de-or fi cuminti le-or lasa sa stea s-asculte lectiile cele multe de le-nvata ai lor copii cat nici nu gandesti ori stii. Iar parintii le-au lasat, dar au zis: “neaparat, sa fiti imaginative, emotive, creative, ca e foarte important voi sa ziceti ce conteaza, ce urmeaza, ce primeaza. Noi nu stim, ca-i posibil sa gresim si nici nu vrem s-alegem, ca apoi e greu s-o dregem!” Ratele nu prea stiau ce sa zica, dar erau mai fara frica, asa ca au promis ca vor fi cum s-a descris. Si-au spus ce s-au priceput, iar parintii le-au crezut si-au tras de ele sa-nvete cum sa-si faca pene crete, labele-n dungi si aripile mai lungi, mersul mult mai lin si drept, cum sa scoata-n fata piept, cum sa-ntreaca-n alergare chiar si-ogarul cel mai mare. Doar ca ce sa vezi ori crezi, dar cu tot efortul lor precum si-al parintilor, cam nimic n-au invatat mai ales despre-alergat.

Patru rate obosite s-au tarat spre lac pleostite. Si de-atunci inoata-n cerc, macanind ca la concert, bune doar de mangaiat, de vanat ori de mancat.

¹

1. Sursa imaginii: Morguefile.[↩]

De la distanta, magazinul urias pare plin, colorat si vesel ca deh, e magazin pentru copii, iar copiii inca n-au voie sa fie si mai putin decat ultra-veseli. De aproape, rafturi pline de sus pana jos de cutii si forme colorate, de luminite si poze de copii zambitori. De si mai aproape, te apuca ori depresia ori cascatul ori dracii toti in formatiune completa si furci ascutite, dupa caz si dispozitie. Ca-i magazinul plin, e drept, dar e plin de… nimic. Nici macar de nimicuri, ca alea tot ar fi ceva, ci pur si simplu de gunoaie ambalate, de nimic vandut pe post de ceva, de un mare si crunt Nimic pe care totusi lumea il cumpara pe care-l vrea, pe care-l creeaza in fapt pur si simplu prin cerere ¹.

Fi-miu s-a uitat initial curios la tot ce era acolo, dar n-a fost pe bune interesat decat de … solutia pentru baloane de sapun. Nu ca ar avea altminteri vreo pasiune pentru baloanele cu pricina, ci pentru ca in rest chiar ca n-avea de ce sa fie interesat, dat fiind ca n-are idei tampite ca ar fi musai sa aiba si el ceva doar pentru ca altii-s idioti si deci au. Sigur, mi-a numit diverse figurine de le recunoaste ca-s la moda la intalnirile de gradinita, ba chiar a si varat la un moment dat un deget curios sa impunga o anumita figurina. Dar nici n-a inhatat nimic, nici n-a zis macar ca vrea ceva (exceptand solutia pentru baloane de sapun), nici n-a cerut macar sa impunga a doua oara ori sa ii dau jos sa vada. A privit curios, s-a lamurit, a plecat fara regrete. Eu in schimb am regretat amarnic timpul pierdut.

Ce-i drept am pierdut timpul din propria-mi naivitate de a crede ca daca zice magazin de jucarii, apai chiar sunt dom’le jucarii. Ca adica daca ai pretentia ca faci ori vinzi jucarii, atunci chiar faci ori vinzi in esenta fascinatie, nimic mai mult, nimic mai putin. Dar nu, la capitolul fascinatie ori macar asa, cat de cat interesant, chiar ca solutia pentru baloane de sapun era de departe cea mai interesanta chestiune din tot puhoiul de asa-zise jucarii. Pentru ca majoritatea “jucariilor” erau mai degraba un fel de obiecte ale unui cult dubios: necesare pentru desfasurarea unui ritual pe care nici macar nu-l inventezi tu si care nici macar nu-ti aduce tie nimic (desi pretinde, sigur ca da, partea cu pretinsul e preluata intocmai, ca doar sunt pline cutiile jucariilor astora cu explicatii despre cum ii dezvolta copilului si mintea si imaginatia si dexteritatea si tot ce mai vrei ori nu vrei). O multime de figurine cu unic merit si unic mod de diferentiere faptul ca unele-s din Frozen ² iar altele din Peppa Pig ori alte desene animate in voga. O tona de plastic prost, subtire si ieftin, poleit sa para mai acatarii si vandut pe post de miniatura grosolana, fara discernamant si in fapt de unica folosinta, a tot ce se poate, de la gandaci pana la avioane. O groaza de obiecte care-s toate doar imaginea unui lucru, reusind aproape perfect sa rateze complet orice urma din esenta lucrului cu pricina, deci orice urma de potentiala fascinatie si orice urma de potential castig din interactiune.

Initial m-a enervat atata morman de rahaturi. Apoi am realizat ca nu e vina magazinului in sine, ci e in fond dovada palpabila si foarte concreta a dorintei populare, a unui anumit consens. Magazinul de nimic e pana la urma o jucarie in sine, replica in miniatura (si chiar reusita) a unei parti a lumii zise adulte: acea parte in care indivizii au unic merit si unic mod de diferentiere faptul ca unii-s fani X si unii-s fani Y, iar toti sunt doar imagini fara adancime, fara esenta, fara gandire si fara responsabilitate proprie.

E mare magazinul de Nimic, e mare rau.

³

1. Am gasit ulterior si un magazin chiar de jucarii, dar muuult mai mic si mai putin aglomerat, de altfel previzibil.[↩]
2. Regatul de Gheata in traducere Ro[↩]
3. Sursa imaginii: Morguefile.[↩]

-Tic-tac, tic-tac, tzac… a spus ceasul si apoi a picat pur si simplu de pe marginea semineului direct pe gresie: trosc.

Impasibila, gresia n-a zis nimic, doar a suportat impactul si a pus in evidenta rezultatul: cadranul spart, o limba strambata dizgratios, smaltul sarit pe ici pe colo si diversi serpisori metalici iesiti la lumina strambi si murdari, ca viermii din hoitul timpului. Faptasul crimei de ceas si-a privit victima impasibil si posibil insensibil, iar apoi s-a incolacit satisfacut si matasos pe toata largimea marginii calde de semineu. Si s-a culcat, visand lenes focul de dedesubt si bataile pendulei.

In camera, secundele s-au reasezat in ritm masurat si molcom de pendula, dandu-se huta fara graba pe limba lunga, grea si lucioasa. Fara tic-tacul maruntel al ceasului, timpul a uitat ca a fost odata ca un soricel micut in vesnica graba dupa o bucatica de branza din labirintul cu pisici. Si si-a adus aminte ca e in fapt un dragon batran cat lumile toate la un loc si inca un pic peste, cu miscari repezi de reptila si nemiscari mai nemiscate decat stancile lumii, cu toata linistea unui sange rece, cu toata nevoia de caldura a aceluiasi. S-a cuibarit deci si el in plin soare si a adormit cu un singur ochi lucios deschis si-n vesnica miscare masurata, sub pendula.

¹

1. Sursa imaginii: Morguefile. [↩]

Aveam vreo 5 ani cand mi-am pus mana stanga la treaba fix ca pe dreapta pe motiv ca “ii dau sa manance la fel”. Motiv care a starnit altminteri mai mult amuzament inca decat nou gasita mea… stangacie. Deschideam usa cu dreapta? Nu-i nimic, se poate si cu stanga. Tineam lingura ori furculita in dreapta? Se pot tine cu siguranta si cu stanga. Ba inca si mai bine: tin cartea in dreapta si totusi as vrea sa beau niste apa? Foarte bine, poate si stanga sa ia paharul si sa-l tina sa beau.

Pe cand faceam experimentul acesta practic ca si mana stanga poate face – daca e nevoie si anume DOAR daca e nevoie – fix ce face si dreapta, n-aveam habar absolut deloc de teoria celor doua emisfere cerebrale, una analitica/logica si cealalta imaginativa/integrativa, conectate intre ele printr-un manunchi gros de terminatii nervoase, manunchi numit Corpus Callosum. Acum in schimb am idee de teoria asta, dar n-am idee daca e in fapt mai mult decat o simpla teorie ¹

Din perspectiva teoriei asteia, ceea ce faceam eu atunci (mai ales cand voiam sa beau apa fara sa ma intrerup din citit) se cheama ca era un fel de exercitiu in utilizarea simultana a ambelor emisfere. Nu-mi dau seama cum ar fi asa ceva verificabil la o adica ori ce efecte anume se cheama ca ar fi putut avea, mai ales ca mai e o bucata din aceeasi teorie care sustine ca separarea celor doua emisfere se face mai tarziu de 5 ani cam cat aveam eu atunci. Totusi, chiar si acum folosesc uneori stanga in roluri uzual atribuite dreptei, uneori cu intentie, uneori fara sa ma gandesc anume la asta, dar cam intotdeauna fara diferente majore in ce priveste rezultatul. Singura exceptie cred ca e una de forta mai ales in situatii in care stanga e practic dezavantajata din cauza pozitiei pur si simplu.

Retrospectiv pricep amuzamentul starnit atunci de motivul invocat de mine pentru asa indeletnicire, dar inca sunt de partea ideii ca si stanga e fix la fel de folositoare (ba chiar la nevoie fix in acelasi mod de folositoare) ca si dreapta. Sigur, initial e mai putin abila, dar pot spune din experienta ca abilitatea se dobandeste in timp si atata tot. Si probabil tocmai din cauza unor experiente foarte concrete de genul asta, nu inghit nicicum abordarile care-s ori numai dreapta ori numai stanga (sau orice alte echivalente puncte diametral opuse de prin balansoarul asta al vietii omenesti). Si nici nu inteleg pana la urma de ce adica ai decide sa-ti tai mana stanga ori pe cea dreapta pe motiv ca una e mai buna decat cealalta. De ce adica mi-as pierde vremea argumentand ori pentru logica ori pentru imaginatie, de parca ar fi doua tabere adverse, de parca lupta s-ar da intre ele, de parca ai putea sa faci cu adevarat ceva atunci cand esti ocupat sa iti dai cu stanga-n dreapta si cu dreapta-n stanga.

Cele doua tabere adverse nu-s stanga si dreapta, nu-s logica si imaginatia, ci pur si simplu priceperea si nepriceperea, abilitatea si inabilitatea, cultura si incultura, lucrul bine facut si lucrul prost facut. Si intre aceste doua tabere chiar nu mi-e greu sa aleg deloc, dar voi daca vreti continuati sa va dati cu stangu-n dreptu’ si cu dreptu-n stangu’, ca nu-i bai. E doar spectacol.

1. Stiu ca exista tzashpe “dovezi” dar cum sa zic, nu-s in esenta verificabile prin nimic tocmai sigur, dupa cum cam e tot ce e stim-nu-stim despre mintea omului.[↩]

– Ce frumos esti! A zis fetita fluturelui, pentru ca era genul acela de fetita de vorbea uneori cu fluturii, mai ales cu cei colorati si catifelati ca cel de statea nemiscat in fata ei, micuta pictura abstracta pe fond albastru aprins.

Fluturele a frematat doar un pic in lumina, complet neimpresionat de asa declaratie. Parea curios de bine agatat ori poate atasat de-a dreptul de locul unde parea ca se soreste ori in tot cazul ca isi vede de treaba lui de fluture. Nici gand sa miste, nici gand sa raspunda ori macar sa zboare. Era ca o pata de frumos si catifea, de albastru, culoare si moliciune pe un fond tern si aspru, intunecos.

Fetita a intins mana sa atinga ori poate chiar sa inhate frumosul de-i statea drept in fata, lasandu-se admirat fara oprelise, dar altminteri complet indiferent la declaratii. A apucat sa-l atinga usor inainte ca el sa se inalte nu in zbor ci pur si simplu deasupra, purtat in varful haului negru marcat de colti lungi si galbui, sticlind ascutit in varfuri. N-a durat decat o secunda, o simpla clipire de intuneric in care s-a pierdut odata o fetita care a vrut sa inhate ori poate doar sa atinga un bob de frumos matasos.

Unii balauri au fluturi chiar minunati pe varful nasului.

Imagine preluata de pe Morguefile.