Ocazional, particip la cate o discutie de carte la o librarie din oras - nu pentru ce se spune despre carte, ci pentru ceea ce spun oamenii despre ei insisi. Avand senzatia ca ar discuta cartea1 si nu pe ei insisi, oamenii scapa practic de grija propriei imagini si se (re)prezinta astfel cu mult mai multa sinceritate si onestitate in fond decat in orice alta ocazie. Ceea ce-mi pare de departe castigul principal de poate fi obtinut pana la urma de pe urma discutiilor de carte cu publicul mediu - cartea saraca e simplu pretext.
Evident, desi ajuta, nu ajunge in sine aceasta iluzie a invizibilitatii ori obiectivitatii personale - e in fapt un sir intreg de cauze si consecinte care duc la asa expunere lipsita de inhibitii a propriilor lacune, probleme si dureri nerezolvate. Oamenii lipsiti de obisnuinta (si probabil bagajul cultural necesar) unei discutii a subiectului cartii ori a tehnicii literare au practic o singura optiune de discutie: pareri si impresii de prima mana, reflexii intru totul personale nu in sensul unei anumite sinteze proprii a celor citite, ci in sensul cel mai direct al unor reactii aproape viscerale la anumite pasaje ori aspecte ce au atins cumva un punct sensibil. Iar pentru ca punctele cele mai sensibile ale oricarui om sunt in fapt problemele si durerile nerezolvate (ori cel putin nostalgiile si parerile de rau), rezulta cu necesitate ca fiecare astfel de participant la discutie isi va expune negresit cu fiecare fraza o proprie rana. Si din cauza intensitatii inevitabile unei rasuciri a cutitului in rana, vorbitorul cel naiv va fi de asemenea mai mereu convins ca parerea ori impresia cu pricina e mai mult decat atat - decat reflexia propriului peisaj intern adica - fiind in schimb mai aproape de un adevar absolut, "adevaratul" mesaj al cartii cu pricina, singura interpretare posibila ori macar "corecta". Cu cat e rana mai adanca asadar (si incultura mai mare), cu atat va fi expunerea parerii mai vehementa si mai absoluta, mai nediscutabila in fond.
La atata intensitate si rani si toate cele, v-ati astepta probabil sa fie nevoie de o carte dura pentru exemplificare. Pot zice ca nu-i cazul, desi e de preferat sa fie o carte bine scrisa ce-i drept, macar pentru ca un lucru bine facut aduce intotdeauna, inevitabil, un plus de valoare (si de savoare) oricarei indeletniciri, fie ea si expunerea inadvertenta a peisajului interior.
La ultima discutie, P. G. Wodehouse (Codul Woosterilor) era -oficial- subiectul principal. Greu de gasit as zice carte mai sprintara si mai usoara in abordare, luminoasa voit daca nu chiar incapatanat, aproape ca un refuz in a recunoaste problemelor posibilitatea de a fi cu adevarat mai serioase decat ceva incurcatura amoroasa fara consecinte mai mari decat o indigestie, o privare de ceva placere decadenta ori o cearta oarecum politicoasa si in tot cazul nefinalizata in conflict real ori durabil. Asa substrat solar insa - ori poate abordarea in sine - mai sa fie ofensa capitala in opinia unui tanar care a perorat cu furie abia retinuta (pe bune, i se zbatea vena la gat si abia reusea sa vorbeasca pe un ton rezonabil). De ce? Pentru ca promoveaza inconstienta! Pentru ca e de o naivitate impardonabila! Pentru ca NU SE POATE sa faci misto de nazisti atat de ...trivial (Roderick Spode si a lui organizatie in pantaloni scurti, negri). Pentru ca nu se poate ierta practic umorul in sine intr-o situatie atat de serioasa pe cat era momentul la care a fost scrisa cartea.
Pentru ca vorbitorul in fapt nu poate ierta probabil umorul ori aparenta relaxare a altora in ceea ce vede drept moment de tras din greu si de incrancenare - si nu e clar de nu-s, din punctul lui de vedere, mai toate momentele asa, pentru ca inca n-a gasit echilibrul ori ragazul necesar pentru a face loc in lumea proprie -punandu-le pe locurile potrivite lor, desigur- si naivitatii, si umorului de toate felurile si inconstientei chiar. Pentru ca e nevoie in fapt de o mare durere si incrancenare interioara -ori de o lunga si amara experienta cu incapatanati purtatori de ochelari de cal- pentru a fi atat de ranit de insasi notiunea de umor care ridiculizeaza oarecum blajin, fara taisul otravit al satirei, ori propune pentru o secunda cel putin a considera ca poate nu e totul chiar atat de important pe cat ti se poate parea uneori.
In mod amuzant cel putin, am inceput sa apreciez discutiile astea abia cand am renuntat la ideea/asteptarea ca s-ar chiar discuta cartea - nu ca nu s-ar vrea, da' e imposibil practic dat fiind nivelul cultural al participantului mediu se pare. ↩
Comments feed: RSS 2.0