Daca doamna Margaret Thatcher a fost de fier (ori mai degraba otel), filmul care i-a imprumutat renumele pare mai degraba un biet amalgam de cam tot ce s-a putut gasi dintr-o viata care cu siguranta si de la distanta depaseste filmul. Inainte sa scriu articolul, am cautat de curiozitate ce s-a mai scris in romaneste pe tema, dar singurul articol mai cu continut pe tema l-am gasit cu greu in Dilema Veche si nu-mi pare ca atinge nici pe departe problemele reale ale filmului: e doar un articol care preia cuminte si imbina cu suficienta dexteritate criticile de i s-au adus filmului in engleza. Asa ca ma vad nevoita sa incerc sa scriu si eu pe tema, chiar daca o voi face din postura simpla de spectator chiar interesat de o ilustratie (oricare, doar continut sa aiba!) a unei vieti remarcabile.

In mod curios, din tot ce am citit pana acum, criticile si aprecierile asupra filmului par la fel de dezinteresate de a merge dincolo de suprafata lucrurilor pe cat e pana la urma filmul insusi. Pe scurt, tot ce se spune pare a fi ca filmul are o parte buna = jocul lui Meryl Streep si o parte rea = portretizarea baronesei Thatcher ca o batrana senila. Fara sa neg cel putin partea buna care e cu siguranta chiar foarte buna, o astfel de evaluare imi pare ca rateaza chiar si ce e de fapt in film, fara sa discutam macar potentiala explorare a ce lipseste ori ce ar fi fost mai bine ca sa fie. Si-i genul de evaluare pe care o face oricine a vazut primele 5 minute din film si atata tot. Ori ca a vizionat si restul ori ca nu, cu siguranta n-a mai vazut nimic mai departe de acele 5 minute de debut.

Intr-adevar, debutul filmului socheaza. Socheaza prin nepotrivirea grosolana intre imaginea batranei cu basma de 2 lire si statutul real al baronesei Thatcher chiar si ajunsa la o varsta, chiar si bolnava de Alzheimer. Trecand peste o anumita maniera de actiune care nu cred ca se pierde (ori castiga) chiar asa de usor, indiferent de cat pierde ori castiga mintea umana chiar si-ntr-o clipita de secunda, mi-e pur si simplu greu sa cred ca ar gasi de altfel prin casa o astfel de treanta de basma si-un pardesiu atat de complet nepotrivit cu ceea ce purta inca de cand era doar o fiica de bacan dintr-un biet orasel ca toate oraselele.

Trecand de aceasta prima impresie amara lasata de manipularea dezagreabila si ieftina pe care o incearca filmul, pe masura ce scenele se focalizeaza totusi pe evenimente reale, mesajul se schimba si el, aproape fara voia scenaristului s-ar zice si in pofida alegerilor inepte ale celui care a distribuit (ori machiat) actorii parca mai degraba pentru a-si bate joc de reala fizionomie a oamenilor pe care-i reprezinta. Tanara Margaret Roberts are in film o figura de proasta pe care n-a avut-o veci in realitate daca e s-o cauti prin toate pozele disponibile prin biografii, carti si arhive publice: nici la 5 ani nu avea Margaret Roberts asa privire de vitica si nici asa dinti de iepure pe cat ii da cu generozitate filmul. Ceea ce de altfel nici nu-i de mirare, ca omul inteligent se poate intampla sa fie chiar urat daca nu-l ajuta genotipul¹, dar complet prost tot nu arata niciodata, ca n-are pur si simplu cum sa se dedubleze asa complet incat sa-si lase acasa orice sclipire inteligenta din privire. Pe de alta parte Denis² cel tanar pare mai potrivit cumva in rol, iar cel batran mai amuzant si mai placut la infatisare decat chiar originalul. Bizara preferinta pentru personajele masculine asadar, dat fiind subiectul declarat al filmului, dar in fine. Noroc cu Meryl Streep, care e o foarte credibila Margaret Thatcher indiferent de varsta ilustrata, matura ori batrana. Ar fi fost probabil mult mai credibila si drept tanara Margaret, dar ma depaseste motivul pentru care n-au lasat-o sa si fie.

Dincolo de alegerea actorilor insa, ramane neclaritatea (ori nereusita) intentiei filmului: luat cu toata bunavointa, pare cel mult o serie de instantanee alese pentru potentialul lor impact emotional mai degraba decat pentru a spune o poveste intreaga ori macar a transmite un mesaj anume. Pur si simplu s-ar putea vedea bucatele de film fara nici o pierdere reala: intrati la orice moment, asistati la o scena si plecati mai departe, nu-i nevoie de ce a fost inainte, nu-i relavant neaparat ceea ce urmeaza dupa. E un colaj, nu un film. Ori poate e pentru cei cu intervale de atentie redusa, nu mi-e clar.

Si daca aceasta completa lipsa a unei viziuni unitare de orice fel nu-i destul, am mai capatat si impresia foarte dezagreabila ca scenarista (ori regizorul ori amandoi) pur si simplu incearca un fel de spalare de creier prin mecanisme emotionale: nu are idei de transmis si nu le vede nici la omul pe care teoretic il pune in prim plan³, ci are emotii de starnit pentru a-si influenta spectatorii in anumite directii. Din perspectiva filmului, viata doamnei Thatcher e mai degraba un sir de emotii si sentimente, nimic mai mult, cu tot restul pierdut si irelevant printre randuri: umilinta creata de batjocura celor de aceeasi varsta dar cu alt tip de educatie (ori preocupari), timiditatea si sfiala unei marginase si nepoftite intr-un mediu nou si predominant masculin, iubirea si fericirea gasirii perechii atat de potrivite, determinarea si chiar incapatanarea pura, durerea pierderii unor prieteni si mai apoi cea a renuntarii la unele din bucuriile vietii de familie, rezistenta pura in fata presiunilor indiferent de intensitatea lor.

Sunt false cele de mai sus? Putin probabil. Spun ele insa mare lucru? Prin ele insele si asa cum sunt aruncate de film in fata privitorului, n-as zice. Pentru ca nu-s deloc asa niste sentimente ori emotii disparate ori ivite din neant dupa cum pare sa sugereze filmul. Sunt cu siguranta parte din persoana Margaret Thatcher, dar o atat de mica parte in multe feluri incat focalizarea exclusiva pe ele realizeaza doar o caricatura, o schita care focalizeaza niste detalii dar pierde esentialul. Si da impresia inevitabila ca filmul pur si simplu incearca din rasputeri sa reduca omul real la o imagine mai simplista, mai digerabila, mai putin straina ori chiar inspaimantatoare pentru cei care nu reusesc defel sa o priceapa.

Altminteri spus, pe scurt de tot, Doamna de fier a fost si inca este probabil cu mult mai mare decat incape in film. Asa ca recomand cu incredere aproape orice carte despre ea decat acest colaj jalnic de-si zice film si are pretentia sa-i poarte numele. Din tot filmul de altfel, tot cateva din cuvintele ei sunt ce se merita auzit, chit ca se aplica in mod dureros chiar si filmului insusi: "noi voiam sa facem ceva, acum toti isi doresc doar sa FIE cineva". Filmul isi doreste s-ar zice sa fie Doamna de fier, dar nu face nimic pentru a avea chiar si cea mai mica sansa in acest sens.

Este, asadar, un non-eveniment filmul, dupa cum l-au numit pe drept cuvant apropiatii lui Margaret Thatcher. Pacat de talentul lui Meryl Streep cel mult, ca ar fi putut fi rezultatul cu totul altul, doar scenariu ori regizor sa fi chiar avut pe masura.

1. Totusi, Margaret Thatcher, nascuta Roberts nici n-a fost vreodata urata, spre disperarea si chiar dezavantajul misoginilor care au subestimat-o cumplit si si-au luat-o dupa merit. ↩

2. Denis Thatcher, sotul lui Margaret Thatcher. ↩

3. Ce ironie pentru mintea atat de rationala a doamnei Thatcher... ↩

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0