Aleargă de parcă viața ta ar depinde de asta, pentru că mai mult chiar decât viața ți-e în joc. Dar nu te gândi la ce e în joc, căci orice ezitare te poate pierde. Concentrează-te doar pe alergare, pe următorul pas, pe următoarea mișcare a brațelor, pe următoarea respirație. Păstrează-le sincronizarea perfectă, căci alergarea e lungă, iar timpul fixat la secundă.

Nu ezita, nu te opri, nu te întoarce și nu privi decât înainte, nu asculta sunetele cu care vor încerca să te sperie, vorbele cu care vor încerca să te oprească. Nu da atenție pârâitului ca de oase rupte, chemărilor, strigătelor, plânsetului îndepărtat ori lacrimilor de-ți vor curge pe obraji. Ascultă-ți doar respirația egală și cadența pașilor întâi abia auziți pe iarba moale, apoi sunând sec pe cimentul crăpat și apoi înfundat prin coridoarele înguste. Când nu-ți mai auzi pașii deloc, vei ști că ai intrat, dar nu te uita în jur și nu te opri nici o secundă, căci ai timpul numărat, o singură zi pe an și-o singură, anumită oră, din care jumătate a trecut deja.

Numără-ți pașii și păstrează-i egali, căci sunt singura măsură de încredere în acest loc. Chiar de-ar fi să pară că treci prin pereți, nu ezita, ci aleargă câte o sută de pași înainte, la dreapta, iar înainte și apoi la stânga. Acolo doar oprește-te, îngenunchează, închide ochii și strigă-ți chemarea. Cheamă-i pe nume pe Protectori, deschide-ți sufletul să vadă ce-ai adus și șoptește-ți nevoia, să știe care-i prețul.

Nu încerca să păstrezi nimic ascuns, nici primul pas al micuței Anais, nici zâmbetul Mariei, trist la început, schimonosit apoi și întrerupt de urlete, absent și împietrit la urmă, martor indiferent al disperării tale. Oferă-le toată durerea anului trecut, toată suferința și orice urmă de iubire ori bucurie pe care o găsești în tine. Cere-ți prețul șoptit, dar fără ezitare și nu negocia, căci nu ai nimic de câștigat și totul de pierdut, iar ultimele zece minute au început deja să curgă.

Simte răceala cum îți avansează în trup, întâi în picioarele încă îngenuncheate pe podea, apoi în trunchi și-n brațe, dar nu te mișca, ci așteaptă, căci e parte din ceea ce ai venit să primești. Simte apoi căldura vieții cum revine, deschide ochii și adună fără grabă obiectele din fața ta: rațiile de hrană pentru anul care vine, rația de cunoaștere, medicamentele pentru Anais și ceilalți copii, medicamentele pentru tine și toți ceilalți, teleportorul de unică folosință pentru întoarcere și un cub micuț și rece în locul golului din tine care ține locul anului trecut.

Nu te sfii să-ți trăiești regretul din plin, căci până la noul schimb mai sunt doar 365 de zile fără cinci minute.

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0