Ossa Sepia

De ce oare se opresc oamenii, nu în mijlocul străzii ci în mijlocul vieții? Pentru că mulți, deși aleargă între servici, casă și o bere ori altă “ieșire”, sunt în fapt opriți complet, înțepeniți într-un punct anume al drumului lor. Ori că nu mai văd mai departe, ori că nu mai vor să meargă mai departe, ori că nu se mai simt în stare să meargă mai departe, își delimitează un spațiu anume, cunoscut, pe care îl cuprind cu totul. Se opresc (și ar opri și lumea cu totul) și așteaptă. Ce așteaptă? Așteaptă de exemplu fericirea. Perechea, iubirea, fericirea. Un copil ori doi, fericirea, un nepot ori trei, fericirea. Pensia. Absența durerii și a regretului. Fericirea, moartea.

Urăsc așteptarea. Și așteptările…

Pentru a descoperi fascismul de pe lama lui Occam trebuie pornit, se pare, de la pițipongeală. Într-o discuție mai veche, pițipongeala căpăta o definiție de preocupare pentru frumos a tinerelor femei. În mod curios, așa o definiție împarte destul de net tinerele femei în două categorii: pițipoance într-o parte și neinteresate de frumos în partea cealaltă. Nu știu exact cum ar fi o persoană (indiferent de sex) complet neinteresată de frumos: urâtă? acră? insensibilă? de tablă? robot? Cert este că mi-e imposibil să găsesc în minte, în experiență recentă, pe net chiar ori în amintire (ori chiar să creez în imaginație) o astfel de femeie tânără, complet neinteresata de frumos (altminteri urâte ori acre de exemplu se pot găsi, dar culmea-i că și acelea au o preocupare pentru frumos). Chestiune care-mi ridică mari semne de întrebare în ce privește definiția aceasta a pițipongelii: s-ar părea că e din start definiția pițipongelii pe de o parte inutilă (e doar o redefinire a noțiunii de femeie tânără? ce nevoie avem de așa ceva?) și pe de altă parte greșită prin aceea că totuși, cei care folosesc termenul nu-l aplică chiar oricărei tinere femei. Nici măcar tuturor urâtelor, nici măcar tuturor acriturilor, nici măcar tuturor celor de tablă ori tuturor robotelor. În mintea lor există un set anume de caracteristici care delimitează pițipoancele drept o categorie aparte a tinerelor femei, iar aceste caracteristici nu par a încăpea în fapt sub termenul umbrelă de preocupare pentru frumos.

Și dacă nu-i pițipongeala preocuparea pentru frumos, ce poate fi? Cu ocazia discuției de care vorbeam, am ezitat în a încerca să dau eu o definiție, deoarece mărturisesc cinstit că nu pricep complet termenul: nu-l pot aplica (nici nu încerc de altfel, pentru că nu-i văd utilitatea). Deci pot doar observa ceea ce există, modul în care e folosit de alții. Și pot, când e cazul, recunoaște o definiție care se potrivește măcar mai bine cu realitatea observabilă. Iar o asemenea definiție zic eu că a propus Ioana, observând de altfel foarte just faptul că pițipoanca are o preocupare majoră pentru trend (în sensul de a se conforma trendului de frumusețe al epocii) și o lipsă a capacității (ori dispoziției) de a își pune întrebări de ordin estetic (ori de a le răspunde într-un alt mod decât prin comparație cu trendul actual). Folosind această definiție, dintr-o dată împărțirea aceea în două grupuri a tinerelor femei se face pe o coordonată foarte clară: conformitatea (ca preocupare) cu trendul, cel puțin pe coordonate estetice.

Cu definiția bazată pe conformitatea la trend, nici nu mi-e greu a găsi tinere femei și într-un grup și în celălalt, pițipoance și nepițipoance. Și în plus, nu reușesc să găsesc în practică o contradicție a definiției: o pițipoancă ce nu are preocupare pentru conformitatea cu trendul, ori o nepițipoancă ce are o preocupare majoră pentru aceeași conformitate. Ceea ce înseamnă din punctul meu de vedere că această variantă de definiție e, dacă nu perfectă (deoarece nu pot evalua așa ceva), în orice caz mult mai aproape de realitate decât prima.

Alt avantaj al definiției pe bază de trend e faptul că e mult mai simplă în fapt: nu necesită o definiție a frumosului (o noțiune destul de greu de definit), ci doar o definiție a trendului (o noțiune mult mai ușor de definit, deoarece e un consens și nimic mai mult). Deci dacă e mai puțin complexă definiția bazată pe trend și e în plus și mai puțin în contradicție cu realitatea, de ce ne-am complica mergând pe varianta definiției bazate pe preocupare pentru frumos? Conform lamei lui Occam n-avem nici un motiv pentru așa ceva, dacă nu aduce acea complexitate suplimentară ceva în plus ca explicație. Ei bine, se pare totuși că putem avea un motiv să-l ignorăm totuși pe Occam și a lui lamă, dacă chiar dorim: acela de a nu fi acuzați de fascism.

Dacă nu vedeți legătura cu fascismul nu vă impacientați, că nici eu n-am văzut-o din start. Ideea pe care-mi pare că merge raționamentul lui Mircea Popescu care ajunge la acuze de fascism e că dacă aleg să consider acțiunile pițipoancei drept preocupare pentru conformitate cu trendul mai degrabă decât preocupare pentru frumos, atunci în fapt aș nega pițipoancei o calitate definitorie a umanului, probabil aceea de a avea de-a dreptul, în orice instanță, preocupare pentru frumos. Și mai departe mai face raționamentul acesta țintit pe fascism încă un salt (fără mine, dar n-are a face), că anume dacă unui om îi găsesc (prin pură catalogare de altfel) lipsă o astfel de calitate (că-i preocuparea pentru frumos, nasul drept, părul blond ori ochii albaștri) și o și denumesc ca atare, atunci numaidecât înseamnă că îl consider ceva mai puțin decât chiar un om întreg. Și uite așa, făcând alegerea definiției celei mai simple în dauna celei mai complexe care n-aduce altminteri nimic în plus, mă trezesc cu eticheta de abordare fascistă. Dincolo de pașii aceia suplimentari făcuți în locul meu de cel pus pe etichetare, obiecția lui nu ține de altfel nici măcar în considerentele de bază. Să o demontăm deci:

Definirea prin preocupare pentru conformitate cu trendul nu exclude în nici un fel o preocupare pentru frumos. Nu numește și nici nu exclude în fapt o calitate intrinsecă a persoanei, ci cel mult o anumită abordare, ori o anumită competență. Mai mult decât atât, considerând preocuparea pentru frumos drept o caracteristică definitorie a umanului (deși în practică nedefinită dincolo de o năzuință ori direcție generală de acțiune a omului), pițipoancele o au în continuare fix la fel de mult ca și nepițipoancele. Diferența însă este în modul în care își definesc frumosul unele și respectiv celelalte: prin raportare la trend (pițipoancele) ori prin raportare la sine (nepițipoancele). Deci diferența este de abordare sau cel mult de competență individuală pentru evaluare estetică. Când există interes, abordările se schimbă, iar competențele se dezvoltă, evident. Motiv pentru care de altfel pițipongeala nu poate în fapt să definească o persoană, ci cel mult să marcheze un set de acțiuni ale acesteia: oricine se poate pițipongi și depițipongi în cursul vieții. Ba chiar e posibil ca în fapt să fi fost cu toții pițipoance odată ori chiar de mai multe ori: atâta doar că unii (ori unele) aleg să schimbe abordarea și să dezvolte competențe pentru evaluarea frumosului, iar alții (ori altele), nu.

Pițipongeala definită așadar drept preocupare pentru conformitate cu trendul îmi pare așadar chiar incompatibilă cu fascismul: departe de a izola pițipoancele drept cumva mai puțin decât alți oameni, face mai evident faptul că pițipongeala e mai degrabă un mod de abordare la care nu e nimeni imun din naștere. Și în plus, dacă țineți musai să vârâți frumosul în ecuație, e loc și pentru acela într-o a treia variantă de definiție: pițipoanca e o femeie (în general tânără) care are o preocupare majoră pentru frumos, dar își definește frumosul exclusiv drept conformitate (ori strict prin referință) cu (la) trendul actual.

În domeniul informaticii, harta îndeletnicirilor despre care vorbeam în articolul anterior se găsește în fapt gata făcută prin cele țări străine. Ca de un exemplu la englezi, care au botezat-o SFIA ¹ și au construit-o în esență pe trei coordonate: categorii (tipuri) de muncă în informatică; niveluri de răspundere; abilități și cunoștințe. Practic informația e toată prezentată sub forma unei matrici bidimensionale, avand pe o latură categoriile de muncă, iar pe cealaltă nivelurile de răspundere. În fiecare căsuță (deci la intersecția unui nivel de muncă cu o anumită categorie) se află o descriere a abilităților și cunoștințelor necesare. O organizare excelentă zic eu, pentru o hartă.

Nivelurile de răspundere găsesc că sunt poate elementul cel mai puțin înțeles la noi și pe de altă parte cel cu aplicabilitate chiar și în afara informaticii, pentru că aceste niveluri de răspundere sunt valabile aș spune pentru orice domeniu și orice competențe în fapt. SFIA definește șapte astfel de niveluri: follow; assist; apply; enable; ensure, advise; initiate, influence; set strategy, inspire, mobilise. Traduse, ar putea fi: a executa (adică faci fix ce ți se spune și nimic mai mult ori în alt mod); a asista (a lucra deci supervizat în fapt, cu minim de autonomie pentru lucruri suficient de simple); a aplica (ai cunoștințele și abilitățile necesare și le poți valorifica în practică pentru contextul în care le-ai obținut); a activa (practic un pas mai departe decât aplicarea, poți folosi cunoștințele și abilitățile cu pricina în moduri ori contexte potențial noi); a asigura, a verifica, a oferi consultanță; a iniția, a influența; a stabili o strategie de lucru, a inspira, a mobiliza.

Ca o paranteză pentru informaticieni și un eventual respiro pentru restul lumii, dacă vă pare că ar fi înțelese nivelurile acestea la noi, aș fi curioasă cum se face că toată lumea, inclusiv pe bloguri, pare să fie din start pusă pe inspirat, mobilizat și stabilit strategii de lucru. Pentru alții, evident. Și tot cam evident, cum se face că nu le iese deloc-deloc. Mă gândesc că pentru răspuns la chestiune, o fi utilă o autoevaluare și recunoaștere clară a nivelului de responsabilitate la care se află fiecare la momentul curent.

Revenind la SFIA, categoriile de muncă dau în fapt o idee de ansamblu asupra subdomeniilor mari care pot fi definite pentru informaticieni. O încercare de traducere ar putea fi următoarea: strategii și arhitecturi (strategy and architecture); modificarea afacerilor (business change); proiectare și implementare (de soluții informatice) (solution development and implementation); managementul serviciilor (service management); asistență pentru aprovizionare și management (procurement and management support); interacțiune cu clienții (client interface). Fiecare categorie are apoi subcategorii, ca de exemplu asistență pentru clienți, respectiv vânzări și marketing, cele două subcategorii pentru interacțiune cu clienții.

Ideea SFIA este că poți în fapt urmări (ori construi) o carieră pe baza informației prezentate în forma asta. Din start poți vedea la un nivel general cât de variate sunt opțiunile în fiecare categorie și cât de mult ți se cere pentru a începe de acolo (în esență cu cât e nivelul de răspundere mai ridicat, cu atât cerințele sunt mai mari, evident). Unele categorii și subcategorii sunt practic extrem de accesibile (nici o surpriză că asistența pentru clienți pornește de la nivelul cel mai scăzut de răspundere), dar altele pur și simplu nu au poziții la niveluri atât de scăzute de competență: trebuie să îți formezi întâi un nivel de competență, fie prin studiu fie prin activitate în alte categorii. Evaluând onest unde te afli în fapt și stabilindu-ți clar unde vrei să ajungi, SFIA îți poate indica ce îți rămâne de făcut. Evident, nu-ți face și treaba în sine, asta e.

Las drept exercițiu pentru cine dorește să numere cam câte din subcategorii sunt măcar reprezentate cu adevărat în România. Cam în ce subcategorii se angajează preponderent studenții și absolvenții din domeniu de la facultățile din România. Și pentru ce anume sunt în fapt pregătiți studenții cu pricina, mai ales atâta vreme cât nici măcar nu le e pusă în față o hartă de tipul acesta.

1. Skills Framework for the Information Age. [↩]

Cu toată răbdarea mea altminteri antrenată, îmi pare totuși prea de tot să aștepți 16 ani de zile doar ca să vezi în sfârșit un sens real și o potrivire a acțiunilor din fiecare zi de până atunci. Și totuși, abia prin anul 4 de facultate s-au aranjat diversele noțiuni și domenii explorate în școală astfel încât am văzut cu ochiul minții cum s-ar zice o imagine mai de ansamblu în care – surpriză! – diversele bucățele se chiar potriveau. Evident, imaginea rezultată nu era nici pe departe completă, dar măcar era o imagine, nu un set de noțiuni aparent fără prea mare legătură. Și în imaginea cu pricina, am început să văd și un fir de drum pe care m-ar interesa să merg, la intersecția dintre informație, limbaje, matematică. Așa am ales în fapt masterul în data mining: pentru că era drumul cel mai potrivit pe harta mea din acel moment. Dar oare chiar era nevoie să îmi fac singură și de la zero harta aceasta?

Era atunci, pentru că nu aveam acces la nici o altă hartă gata făcută, pentru că la noi lumea pare să fie încă absolut convinsă că hărțile sunt inutile – mai ales dacă nu-s geografice – că drumurile în viață ori se descoperă din ceva întâmplare (destin, abilitate, faimosul noroc în viață?), ori se găsesc gata trasate fix pe măsură de către un profesor, o școală, un părinte, o societate, o întâmplare. Dar acești așa-ziși deschizători de drumuri, nu au ]n fapt ei înșiși imaginea completă a drumurilor pe care le pot ori ar putea în fapt să le deschidă. Cum ar putea s-o aibă dacă nu-s în stare să traseze măcar verbal harta aceea? Și atunci nu deschid în fapt drumuri, ci te împing pe un culoar anume, în cel mai bun caz cel pe care îl știe fiecare dintre ei pentru că l-a parcurs la rândul său, în cel mai rău caz cel care e doar cel mai evident prin aceea că e (ori a fost odată) înghesuială mare de-a lungul lui. Și ce-ar fi rău în asta?

Rău e când nu te potrivești în fapt deloc pe un asemenea culoar ori prea îngust ori prea bătătorit deja. Rău e mai ales când te afli în realitate în mijlocul unei intersecții din care pornesc sute de drumuri, dar te crezi în plin câmp ori la o gură de tunel unic, pentru că nu poți vedea nici tu și nu poate vedea nici călăuza ta mai mult de un singur drum, care e de multe ori cel pe care ați venit acolo mai degrabă decât unul, oricare, din celelalte sute care duc mai departe, care merg înainte, nu înapoi. Rău e, când la noi încă echivalează lumea informatician cu bătător în taste și întreaga carieră cu un târâș de la un post în fapt de telefonist(ă) cu minime cunoștințe de informatică (faimosul client support care dacă nu-i tradus artistic drept suport clienți, atunci e tradus diplomatic drept relații cu clienții) la cel de tester, apoi de programator, și apoi project manager, lala-manager, lulu-manager, etc-manager.

Confuzia intersecției cu o gură de tunel și a informaticianului cu programator e cam tot un fel de a spune că medicina înseamnă să prescrii buline iar ingineria să construiești poduri (de mai multe feluri eventual, dar poduri să fie, nimic altceva). Ori că ar fi interschimbabili în fapt medicii veterinari cu cei pentru oameni, ori chiar ortopezii cu endocrinologii și ginecologii cu dentiștii. În fond sunt toți medici, nu? Precum sunt și toți cei care lucrează în informatică, pur și simplu….informaticieni, adică programatori, nu?

Chiar așa să fie? Și dacă nu o fi, oare cum se face că-i pregătim totuși pe toți la fel? Oare cum se face că avem impresia că există în România cu adevărat tot ce trebuie pe partea de IT, din cauză că avem pur și simplu programatori buni? Și ce-am putea în fapt avea altceva, dacă informatician egal programator în mintea tuturor?

Vrabia mălai visează, iar Mircea Popescu nudurile mele în natură, de le pune și unde nu-s, de le zice chiar de nu le știe, de le comentează fără să le fi văzut. Fiind visele omului, construite altminteri cu sudoarea minții sale, eu nici n-am nimic de altfel cu ele, chiar dacă ele au ce au cu mine. Dar vedeți problemă, că de atâta supt la țâța visului care-l hrănește și de atâta uitat prin lentila aburită a imaginației, visătorul e intoxicat de-a dreptul și începe a pune câte-o țâță mare-n fiecare propoziție, precum și câte-un nud în fiecare set de poze ale mele. Și familiarizat astfel în imaginație, dacă nu cu realitatea nudurilor și-a țâțelor cu pricina cel puțin cu fantezia-i proprie pe temă, vorbește despre ele cu siguranța – precum și experiența, priceperea și impactul – tuturor experților online: înșirând cu aplomb cuvinte, dând impresia că ar chiar ști despre ce vorbește și anume în realitate, nu doar în imaginație.

Desigur, expertiza în imaginar (o formă în fapt agravată de imaginară expertiză) e atât de întâlnită online încât exemplul de mai sus ar fi doar un exemplu între atâtea altele, dacă n-ar îngădui totuși a expune lămurit un mecanism mai general: a vorbi cu aplomb și emfază despre un subiect anume (ori despre părțile anatomice ale unui subiect) cere și expune mai degrabă convingerea cunoașterii, decât realitatea ei. Iar în măsura în care experiența diversă și capacitatea de visare a autorului o permit, această convingere se poate obține cu succes prin pur exercițiu de fantezie, fără necesitatea abordării practice, empirice, nemijlocite. Chestiune care prezintă în fapt importante avantaje pentru autorul abil și nepreocupat în fond de toate particularitățile fiecărei interacțiuni ori persoane anume: în imaginar totul e reductibil fără probleme la câteva tipologii deja acceptate și confirmate de mintea care secretă fantezia cu pricina, iar viteza precum și direcția de construcție ori dezvoltare a unei relații noi cu subiectul e în totalitate decizia aceleiași minți. În consecință, expertul în imaginar are pe de o parte controlul complet și pe de altă parte accesul unic la sursa și întinderea expertizei sale. Și expune deci concluzii după cum îi vin ori le secretă fantezia-i proprie în fond, atribuindu-le astfel subiectului, mai degrabă decât descoperindu-le ori observandu-le la acesta.

Din afară, e cam greu de observat din start diferența între o expertiză reală și una de tipul de mai sus, imaginară. E drept că cea de-a doua este într-o oarecare măsură mai riscantă pentru autor, în sensul că o contrazicere poate să vină clar, precis și fără echivoc, din partea unuia care cunoaște realitatea subiectului, nu doar propria-i fantezie pe temă. Totuși, cel puțin până la un astfel de eveniment, expertul imaginar e în fapt nedetectabil ca atare, mai ales dacă are altminteri o bază suficient de solidă de credibilitate. Cum poți în fapt deosebi, fără a pune propriu-zis la încercare practică, între concluzii ori afirmații făcute pe baza unei experiențe reale și cele făcute pe baza imaginației?

Răspunsul e că nu poți. Și de aceea trebuie puse toate afirmațiile ori concluziile cuiva la încercare, indiferent de cât de înalt e mormanul de credibilitate pe care s-a cocoțat autorul. Asta dacă nu cumva preferați, desigur, să trăiți cu totul în lumea fanteziei unui autor anume. E și acesta un mod de a renunța la responsabilitatea propriei vieți până la urmă.

Sunt într-o fază de colcăială informatică aș putea spune, offline și online, precum și-n toate direcțiile. Pe blog sunt păianjeni de când n-am mai scris, pe calculator e nebunie de prea mult scris, prin casă sunt încă diverse cutii, prin minte sar gândurile precum puricii, se învârt ideile precum ceva feline pline de voluptatea leneviei, se întrețes scenarii fanteziste cărora nu le găsesc comparație cu nici un chip. Nu c-ar da semne de suferință din cauza asta.

Pe un calculator l-am aranjat să-l colcăie viermii, să-l tropotească troianii (caii zic) și să-l agite în general virușii, că dintr-o neatenție am deschis peste el nu cutia Pandorei, ci laboratorul experimental combinat cu jungla sălbatică. I-am făcut bineînțeles o captură completă pe care am pus-o în mașina virtuală. Cred că totuși e prea ieftin spațiul acesta virtual ori ceva.

Cum spațiul real e mai puțin ieftin, prin casă n-am viruși (sper). Am în schimb cutii pline și nedesfăcute, pe care-mi antrenez privirea hipnotică. Uneori cred că încep să devină mai transparente pe la colțuri, stau mărturie câteva accidente rutiere soldate cu pagube inexistente.

Tot inexistentă, precum pagubele cu pricina ar fi și pisica pe care n-o am, dar la schimb sunt foarte existente în viața-mi de-un calm englezesc, două cozi cu ceva veveriță atașată de fiecare dintre ele. Ansamblurile-veveriță mișună în sus și-n jos pe copacul din fața ferestrei și stau la raport pe marginea potecii, chit că nu le dau niciodată nimic de mâncare. În plus, mai nou mă vizitează diminețile un păsăroi cu capul cât un măr domnesc, dac-ar fi merele cu pricina negru-tuci și cu ciocul la întrecere cu coada și-n negreală dar și-n lungime. Nici lui nu-i dau de mâncare, dar nici el nu cere. Încep să cred că e și prea multă mâncare în offline ori ceva.

Gândurile în schimb mi le hrănesc, dar astea-s mereu nesătule. Le dau mai nou Dali, ceea ce are darul de a le descumpăni un pic, că măselele de vizual sunt ceva mai subnutrite altminteri. Măseaua de minte a crescut, dar mintea de măsele cred că e încă în plin avânt, bevânt, cevânt, devânt. Mai multe nu, că dă cu repetiție și devine plicticos.

În caz că încă mai așteptați sensul și înțelepciunea din textul acesta, cred că tocmai ce-ați aflat-o la modul practic: răbdarea e o virtute, dar nu toate virtuțile sunt răsplătite chiar instant. Pentru că altminteri, ce farmec ar mai avea nebunia?

Într-o discuție recentă cu Bogdan pe marginea falsurilor lui Han van Meegeren vândute drept picturi autentice de Vermeer, am ajuns la o problemă care pe mine mă nedumerește de ceva mai multă vreme, anume relația incomodă dintre original și copie, în special când e vorba de picturi. Întreabă Bogdan: “care-i diferenta dintre un original si o copie identica?” Iar eu îi răspund cu o altă întrebare: există în fapt cu adevărat “copie identică”? Întâmplarea face că exact cu un tablou al lui Vermeer, Lăptăreasa, văzut la Rijksmuseum, în Amsterdam, am avut acum câțiva ani ceea ce nu pot numi altfel decât o revelație.

Înainte de a vedea originalul tabloului în muzeu, văzusem în fapt de mii de ori (și nu exagerez cu numărul) reproduceri și imagini ale tabloului, de la cele digitale accesibile online și cele profesioniste din albume de artă până la cele din goblenuri, cărți poștale precum și toată gama de reproduceri de vânzare fix la muzeul cu pricina. Totuși, în nici măcar una dintre aceste mii de ori în care am avut în fața ochilor imaginea Lăptăresei lui Vermeer n-am putut pricepe fascinația unei lumi întregi pentru pictura cu pricina, ori chiar motivul pentru care ar fi Vermeer considerat un pictor mare.

Abia în fața originalului, în muzeul din Amsterdam, am resimțit din plin în mine însămi fascinația pe care nu mi-o putusem nici măcar explica înainte. În fața Lăptăresei pictate cu adevărat de Vermeer și nu de altul, am înțeles pentru prima dată valoarea tabloului în sine și realizarea extraordinară a pictorului. Și am mai înțeles tot atunci, de ce prefer în fapt să nu am nimic, mai bine decât să am doar o reproducere. Pentru că în fapt nu există reproducere care să-mi stârnească interesul. O reproducere care ar avea exact aceeași fidelitate în a transmite lumina aceea anume, sentimentul acela anume, starea aceea anume, ar fi în sine o operă pur și simplu de egală valoare, al cărei autor ar fi în fapt egalul lui Vermeer, exact așa cum ar fi “copia” egală originalului. La nivelul acela nici n-aș mai spune că există copii cu adevărat, există doar originale.

Se cade poate a explica mai pe îndelete noțiunea mea de original din paragraful anterior. Se poate înțelege ideea de original din cel puțin două perspective: cea tehnică și cea artistică.

Tehnic vorbind, întrebarea căreia îi răspunde o autentificare (deci verificare a “originalității”) e destul de clar și neechivoc definită: a pictat Vermeer (ori alt pictor anume) acest tablou sau nu? Chiar dacă găsirea răspunsului implică în fapt nu doar cunoștințe tehnice ci și artistice ori istorice, această abordare e în primul rând tehnică prin natura scopului căruia îi servește: o curiozitate pur științifică, care poate cel mult servi ulterior pentru a aprofunda corelații ori a oferi un context anume, dar fără a adauga direct ceva tabloului în sine, căci tabloul își conține în fapt autorul indiferent dacă această informație e direct decodată de către privitor. Iar ca la orice operă de artă, autorul în sine, ca simplu nume adăugat pe-o etichetă, e în fapt perfect irelevant. Cum de altfel se poate vedea ceva mai clar din discuțiile în jurul autorului real al Iliadei și Odiseei, cu vechea glumă că poate n-or fi fost scrise de Homer, ci de un alt om cu același nume.

Spre deosebire de abordarea tehnică a originalității, cea artistică îmi pare mult mai relevantă pentru interacțiunea cu o operă de artă, chiar dacă poate mai puțin clară ca și definiție. Din punct de vedere artistic, aș defini originalitatea drept amprenta specifică unui artist anume, în sensul interacțiunii sale specifice cu realitatea și modului său specific de a transmite rezultatul acestei interacțiuni.

Conform definiției de mai sus, originalitatea are deci două elemente de bază. Primul element este faptul că există o anumită interacțiune cu o realitate (imaginară ori concretă), care stă la baza creării tabloului cu pricina. Tabloul original, prin însăși existența sa, implică deci autenticitatea unei experiențe artistice al cărei produs este tabloul așa cum îl vedem.

Al doilea element este practic filtrul specific prin care experiența aceea autentică este inițial trăită și ulterior reprodusă pe pânză. Acest al doilea element e în fapt cel mai măsurabil dintre cele două și deci cel care e aproximat într-o oarecare măsură de abordarea pur tehnică. Totuși, se poate argumenta că tehnica nu poate măsura decât o parte din acest filtru, anume cea referitoare la reproducerea experienței. Motiv pentru care de altfel autentificările de tablouri au în general și o componentă ne-tehnică, bazată mai degrabă pe părerea experților care încearcă în fapt să recunoască în tabloul din fața lor a doua parte a filtrului, cea referitoare la modul specific al artistului cu pricina de a-și trăi experiențele.

Considerând cele două elemente de mai sus, întrebarea esențială în acest caz e dacă aceste două elemente sunt structural necesare unei opere de artă ori reprezintă pur și simplu tehnici (potențial înlocuibile deci) de a produce o operă de artă. Altfel spus, ținând cont că amprenta unui pictor se poate măcar teoretic reproduce ca atare (prin copiere extrem de fidelă), putem oare de asemenea captura și transmite printr-o metodă alternativă exact aceeași imagine ori mesaj înțeles și transmis până acum doar de către un artist anume?

Dacă răspunsul este da, eu zic că ar însemna o certitudine a recreării în fapt a artistului în sine, ori a unui dublu aproape de identitate. De aceea îmi pare că la asemenea nivel de reproducere nu mai există, (dincolo de aspectul pur temporal ori strict tehnic) decât originale, niciodată copii.

Puteți, desigur, să mă contraziceți.