Știți cu siguranță că educația are o problemă mare, ba chiar una existențială am putea spune. Dar dacă educația are o singură problemă, eu am mai multe cu ea. Printre altele, problema că deși se constituie într-o știință dacă citești studiile, teoriile și metodologiile educaționale, tot eșafodajul se dovedește cam șubred dacă te uiți la ce se întâmplă direct în sălile de clasă și mai ales la rezultate. O fi pentru că lucrează cu și asupra oamenilor, o fi pentru că lucrează în și cu un context cultural, dar ce îmi pare cert e faptul că între ceea ce se spune că se face și ceea ce iese în practică e o mare de diferențe. În care se îneacă repetat rezultatele dorite. Și din care ies monștrii neașteptați.
Cel mai banal concept, acela de notare a unui elev își găsește în practică cel puțin două abordări fundamental diferite (Osborn et al., 2003). Ei na, câtă diferență poate fi între cum poți pune o banală și amărâtă notă, chiar aceeași notă, unui elev? Cam aceeași diferență care e între cei care văd doar scopul și cei care știu că e mai important drumul. Cam aceeași care e între un simplu executant care așteaptă să i se spună ce e de făcut și cel care caută și găsește singur ceea ce trebuie făcut.
S-a constatat că profesorii din Franța tind să noteze elevii într-un mod foarte strict, bazat pe criterii concrete și exacte, într-un mod aproape automat: profesorul are ca intrare o temă a elevului și un set de criterii (barem) și dă la ieșire o notă care însumează cât de mult se potrivește realizarea cu așteptările sintetizate de barem.
În schimb în Danemarca, automatul-profesor e mult mai flexibil. În primul rând că insistă pe ideea că o notă în sine nu spune mare lucru elevului. În consecință, chiar înainte de a da nota, oferă o listă lungă de lămuriri asupra a ceea ce nu-i bine și de ce. În al doilea rând, nici măcar baremul nu e întotdeauna același pentru toți. În măsură în care scopul evaluării cu pricina nu e o ierarhizare a elevilor ci doar un feedback, baremul și chiar tema se stabilesc pentru un maxim de avans al elevului față de nivelul său anterior.
Primul tip de notare are un scop de evaluare a nivelului și nimic mai mult. Așa cum măsurăm viteza la alergare a copilului, tot așa măsurăm și cât de bine știe să rezolve ecuații de gradul II. Cum nu ne interesează din ce cauză a alergat cu viteza melcului, tot așa nu ne interesează de ce anume n-a rezolvat o ecuație.
Al doilea tip de notare are scop formativ. Ceea ce urmărește este descoperirea modurilor de îmbunătățire a nivelului curent, nu atât poziționarea acestuia. Nu contează cât de repede alergi, ci cum anume poți să alergi chiar mai repede de atât. Oricât ar fi acest atât la momentul curent.
Spre deosebire de alte domenii unde în general s-a ajuns la sisteme de măsurare care nu influențează semnificativ obiectul măsurat, în educație suntem departe de așa ceva. Mai rău decât atât, scopul real al persoanei care efectuează măsurarea influențează direct rezultatele pe termen mai lung.
O fi vreo soluție să normăm și scopurile concrete ale fiecărui act din educație? Până la ce nivel? Până la automatizare?
Update:
Osborn, M., Broadfoot, P., McNess, E., Planel, C., Ravn, B., and Triggs, P. (2003). "A World of Difference? Comparing Learners across Europe". Maidenhead, England: Open University Press.
Comments feed: RSS 2.0
Danemarca. Si-n Somalia se noteaza dupa metodologia asta burtologica, a unei imaginare "optimizari" a unei imaginare "descoperiri a modurilor de îmbunătățire a nivelului curent".
Exista un singur mod de imbunatatire a nivelului curent. Unul singur. Absolut unul singur. Acest mod este munca.
Ma irita sa vad ca-n loc de-a recunoaste cinstit ca Africa neagra si mai in general troglodeala din toate timpurile si toate locurile este rezultatul direct al metodei barbare tu-l dai exemplu din Danemarca, de parca bunastarea materiala a tarii aleia ar trebui sa scuze sau sa acopere barbarismul.
Categoriile se impart foarte simplu : evaluarea realtiatii, ale carei rezultate se vad in Singapore, in China, in toate partile din lume care se ridica azi, s-au ridicat recent, sau s-au ridicat in cursul istoriei, si minciuna, ale carei rezultate se vad in SUA, se vad in parti din Europa, se vad neschimbate de douazeci de mii de ani in Africa. Si azi-miine se vor vedea si-n Danemarca.
Eu sunt pentru cât mai puțină bătaie de cap, iar partea cu notele nu mi-a plăcut niciodată. Sistemul danez cred că mi s-ar fi părut mai plăcut decât cel francez, poate și deoarece sunt o fire mai autonomă și n-am învățat pentru notă.
P.S. Grămada cere vârf: How Not to Talk to Your Kids.
@Mircea Popescu Stai usor ca imi pare ca amesteci niste lucruri. Sigur ca singura modalitate de imbunatatire a nivelului curent e munca. Dar munca eficienta, nu asa orice munca.
Partea cu bunastarea te irita pe tine si in concluzie o vezi unde eu n-am pus-o. Am dat exemplul Danemarca (si Franta) pentru simplul motiv ca fix pentru aceste tari am date clare (si pentru Anglia, dar e atat de mare bulibaseala incat mai rau incurca lucrurile).
De unde zici ca notarea din Danemarca NU evalueaza realitatea?
@Cristian Deh, daca nu bati capul, bati fundul. Alta cale intre cele doua nu prea e, asa ca vezi ce alegi :D
Pai nu zic neaparat, ca habar n-am eu ce fac ei pe-acolo. Dar te-am citit in cheie ideologizanta, ca n-ai spus nicaieri ca lucrezi din ceva date (care, apropo, n-ar strica alaturate intr-o forma oarecare, chiar si la subsol - articolul ar beneficia semnificativ).
E dubios daca munca poate fi cu adevarat orientata. Chestie simpla, pina sa compui un roman creezi niste ciorne. Pai n-ar fi bine daca ai creste eficienta muncii scriind direct versiunea finala a romanului ?!
Versiunea finala a romanului nu exista indesine, si tot astfel educatia nu-i o stare, ci un drum. Munca conteaza, ca ala-i drumul. Eficienta conteaza, da' nu-i procesuala asa cum se intelege ea din industrie.
@Diana: altă cale între cele două există și anume burta de la bere :-))))
P.S. Ce-i drept nici aia nu se obține fără efortul susținut de a bea bere zilnic. Eu unul mai am de lucrat la asta :-)
@Mircea Popescu Am adaugat si sursa pentru datele concrete.
Daca munca nu poate fi orientata, atunci educatia nu are sens. Cam asta e rolul profesorului (si al oricarui indrumator pana la urma) - acela de a identifica CE anume nu faci cum trebuie (sau deloc). Sigur ca alternativ poti sa pui un automat de dat cu biciul si apoi na, unii cel putin s-or prinde cumva de ce ar trebui sa faca de fapt.
@Cristian Fiecare om cu idealul sau. De burta. Dar am senzatia ca tu ai sanse minime la capitolul asta....
@Diana: să ai gura aurită... sau spurcată cum spunea o fetișcană zilele trecute, adică atunci când zici ceva, aia se și întâmplă :-)
Cred ca abordarea-i simplista.
Antrenorul de culturism nu poate creste muschi in locul tau, si totusi iti poate fi de folos chiar si daca nu-ti vorbeste limba : iti ofera spre exemplu sprijinul psihologic de-a nu trage de fiare de nebun. Iti numara flotarile. Iti tine cronometrul. Eventual iti arata ce aparat n-ai mai folosit demult.
Rolul profesorului e foarte asemanator, doar ca antrenorul de culturism e o aproximare destul de industrialista, in sensul ca el inca iti poate indica ce exercitii-s mai eficiente, dupa niste criterii obiective. Chestie pe care profesorul nu o poate face mai mult decit poate popa dirija traznetele.
@Mircea Popescu N-am prea priceput care abordare zici ca-i simplista. In rest sunt in principiu de acord imi pare. Ce zici tu ca face pana la urma un profesor?
Ca daca munca nu poate fi orientata, atunci educatia nu are sens. Munca e o valoare prin sine, nu prin scopurile ei [sau mai propriu spus, prin scopurile pe care si le imagineaza ori si le propune cel ce munceste].
Un profesor are a tine copilu' de mina pina el munceste. In care scop are bineinteles a se asigura ca nici un copil nu-i prezent in scoala daca nu munceste, si-anume, cel putin o idee mai serios is mai apasat decit poate.
Ma rog, la modul general orice are sens, nu zic nu. Imi pare insa ca educatia asa cum se autodefineste de ceva vreme cel putin se bazeaza totusi pe ideea ca poate orienta munca de vreme ce isi defineste destul de concret niste scopuri.
Folosind definitia ta pentru scopul profesorului nu prea vad care e diferenta intre un profesor si un supraveghetor pe plantatie.
Nici nu este, si-n practica incolo si curge realitatea.
Pot eventual exista supraveghetori de plantatie mai empatici, sau mai convingatori, corespunzator celor doua tipuri de profesor incununat de succes : cel sever dar respectat, si cel iubitor dar iubit.
Restul e frectie.
Chestia e ca oricine cu un bici in mana si autoritatea cu pricina (si dorinta sa-l foloseasca, in fine) poate fi supraveghetor. N-as zice ca pot numi profesor pe oricine care-i pus la catedra si are autoritatea (si dorinta) de a pune note si a tipa la elevi.
Da' in fapt chiar asa e numit ?
Diferentele de abordare intre tari par a fi proportionale cu power-distance.
Interesanta dilema articolului / studiului, merci.