Aveam aproape 5 ani și îi dădusem un titlu de noblețe fără să știu ce e acela. În mintea mea numele era întotdeauna cu două majuscule, Doamna de Pian. Între nenumărate "tovarășa", dânsa era singura "Doamna" și mi se părea absolut normal să fie așa: în mod evident celelalte nu se comparau cu dânsa. După 1989, când dintr-o dată învățătoarea a pretins brusc să fie și ea "doamna", m-am abținut cu greu să nu exclam "dar nu sunteți deloc ca Doamna!" și i-am adăugat la lista de defecte impertinența de a se pretinde ceea ce nu este. Pentru Doamna mai rămăsese totuși acel "de Pian" pe care i-l dădusem eu și pe care nu i-l uzurpase nimeni. Mult mai târziu aveam să aflu cât plătise cu ani în urmă pentru această diferență de apelativ pe care nu avea nevoie să o ceară precum învățătoarea mea.
O cunoscusem la dânsa acasă unde venisem cu mama și cu fratele meu pentru ca el, fiind mai mare, să înceapă lecțiile de pian. Ea însă a insistat atunci la prima vizită ca să încerc și eu clapele pentru că, avea să-mi spună mai târziu, "priveai cu ochi atât de mari, negri și mirați pianul încât trebuia sa te pun la el, chiar dacă abia ajungeai la clape". Eu priveam cu ochi mari, negri și mirați nu doar pianul, ci tot ceea ce era în casa aceea. După ce a rugat o altă elevă să-mi cânte ceva și apoi mi-a cântat chiar ea, m-a întrebat: "tu până la ce nivel vrei să înveți?" și eu i-am răspuns serioasă, fără să ezit: "Tot ce e de învățat". A râs, iar eu am păstrat râsul dânsei printre celelalte enigme pe care aveam să le dezleg în viitor. Aveam să merg la dânsa ani de zile, de două ori pe săptămână...
Comments feed: RSS 2.0
[...] spre Doamna de Pian era în sine o ieșire din lumea obișnuită, din orașul concret și cenușiu răstignit de [...]
[...] și Doamna între tovarășe, Casa era aparte. Cu uși care nu se mai deschideau de mult către nicăieri, cu [...]
[...] Cele comuniste sunt doar două mari și late și anume tovarășa, respectiv tovarășul. Nicidecum doamna, domnul, ferit-a…partidul. Cu muuuuultă vreme înainte de comunism (da domnule, a existat [...]
[...] of course, just how it all seems to me now, since I don't actually have *any* recording of any time I played the piano all those years ago and so there isn't even anything more reliable than my memory to directly compare and measure the [...]
[...] It's really a wonder how far the world got in all these passing years! ↩The story of my piano teacher touches only superficially and very briefly on only one of many such stories from that time. I [...]