Vorbesc de persoane, nu de alcool. Simt nevoia să opun noțiunii de om rafinat pe cea de om distilat sau concentrat, după cum preferați. Pentru că mă chinuie așa o impresie bizară că rafinamentul acesta duce din ce în ce mai mult (dacă n-a dus dintotdeauna) la o lipsă de substanță, la ireal, la neființă, la momentul în care nimic nu te mai atinge și te întrebi în consecință dacă e ceva real pe lumea asta, dacă există ceva cu adevărat sau chiar dacă mai exiști tu însuți cu adevărat și simți că te apucă pornirea curioasă de a cere sau provoca durere doar ca dovadă că totuși viața e reală și tu nu ești un simplu vis.
Acesta este, desigur, un singur fel de rafinament. E acel rafinament care presupune dintr-un motiv sau altul că nu poți mânca în veci cu mâna (sau e în orice caz îngrozitor să faci așa ceva), chiar de-ar fi să dispară toate tacâmurile de pe fața pământului. Rafinamentul care presupune că nu te poți bucura cu adevărat de un drum pe munte dacă trebuie să-ți cari singur cortul și să bei apă din râu în loc de cea îmbuteliată. Rafinamentul care decretează că fiecare trebuie să facă mereu și fără excepții doar ceea ce se pricepe deja să facă și dacă îți trebuie pâine te duci negreșit la brutar, dacă ți s-a stricat mașina chemi mecanicul iar dacă s-a ars un bec e musai să aștepți electricianul. Rafinamentul care presupune că totul trebuie să fie o plăcere metafizică și că orice bucurie trebuie să fie exprimată binecrescut și fără excese. Rafinamentul care preamărește intelectul și desconsideră emoția. Rafinamentul care cere excluderea completă a naturii în favoarea urbanului și a solitudinii sau introspecției în favoarea socialului. Rafinamentul care pretinde convenționalitatea, oricât de perfectă i-ar fi forma. Rafinamentul care a atins așa perfecțiune a formei încât măsoară valoarea unei trăiri prin potrivirea ei în cadrul strict al formei. Rafinamentul pe care-l dau dracului (dacă l-o vrea, că mă cam îndoiesc).
Acest rafinament e frumos de admirat așa o vreme, e armonios și are calități de operă de artă. Problema e că și cântecul sirenelor era probabil o operă de artă, dar una incompatibilă cu viața reală.
Principala problemă a acestui tip de rafinament e că poate fi învățat, deprins, însușit ca atare prin forma sa. Și că această formă e într-adevăr adusă la perfecțiune, dar o perfecțiune a armoniei reprezentării, nu a acurateței conținutului. O formă care modelează conținutul. Iar într-un final forma perfectă înlocuiește realitatea trăirii și o transformă, pentru că de multe ori realitatea trăirii intense e în fapt o disonanță, incompatibilă așadar cu rafinamentul acesta de recuzită.
Prin contrast cu astfel de rafinament, consider distilarea un proces mult mai promițător. Distilarea n-are nimic cu forma și nici cu armonia. Adică nu explicit, nu prin intenție, ci mai degrabă prin consecința modului în care lumea asta este construită. Tot ce face distilarea e să trieze și să concentreze esențialul trăirii, să elimine irelevantul. Eleganța distilării nu e eleganța căutată a rafinamentului ci eleganța soluției optime pentru fiecare caz în parte. Armonia distilării nu se obține prin netezirea contrastelor ci prin înlăturarea adăugirilor irelevante și adecvarea perfectă la context. Distilarea nu caută să mărească intensitatea pentru ca să poată totuși simți ceva prin irealul formei, ci obține intensitatea infinit mai mare prin focalizare. Iar dacă rezultatul distilării nu-i întotdeauna armonios, e însă întotdeauna cât se poate de real.
Comments feed: RSS 2.0
Frumos - imi place imaginea.
@Monica Imaginea-forma sau continutul-esenta ? :D
Buna,
Nu mai stiu daca am mai comentat ceva pe la tine, dar te-am remarcat de mai mult de un an, prin comentariile pe care le-ai dat prin blogosfera, si mi-am format o imagine despre tine. Te admir pentru studiile tale si pentru cariera ca scriitor, pentru faptul ca stii sa despici firul in patru, sa-l argumentezi, sa ajuti pe unde e nevoie si sa fii si obiectiva.
Ma crezi ca eu prima oara cand am avut contact cu titlul asta creierul meu a receptionat "rafinat sau stilat" fara sa-mi dau seama ca e vorba de doua cuvinte cu sensuri opuse?
N-am avut timp sa-l citesc atunci, duminica adica, si pe tot parcursul zilei in capul meu deja incepusera sa se desfasoare posibile idei de continut... chiar si cand m-am pus in sfarsit sa-l citesc, creierul meu receptiona cuvantul distilat ca fiind compus din di (de la Diana) + stilat... :D ma gandeam ca e vreun acronim ceva...
Abia dupa ce am citit primul paragraf m-am prins care era ideea si desi nu pot spune ca rezonez cu textul, adica mi-e destul de greu sa-l urmaresc si sa-l inteleg, l-am considerat de calitate si l-am votat.
Poate pe viitor o sa ajung sa rezonez mai mult cu entitati pe care acum le consider mult superioare mie :)
Buna Stefania! Di-stilat e o idee buna :) Mi s-a intamplat si mie de nenumarate ori sa citesc cu totul alta decat era scris la propriu, dar cu siguranta si in ce priveste sensul - dar asta e exact ceea ce trebuie sa se intample, pentru ca textul e al fiecarui cititor sa-si gaseasca in el interpretarea proprie.
Cand iti vin idei de continuturi posibile, cel mai bine e sa le pui pe blog, nu? :) Ca sigur nu strica mai multe articole prin blogosfera cu titluri similare, iar continutul va fi cu siguranta diferit.
Multumesc pentru comentariu, apreciere si vot. Cat despre scrisul meu, mai e mult de slefuit la el - dar sper sa devina mai clar pe parcurs :) In orice caz, parerea cititorilor e binevenita oricum ar fi ea.
Rafinamentul, asa cum il percep prezentat aici, ma duce cu gandul catre monotonie, chiar catre monotonia nemteasca. Cumnatul meu ii neamt (bine, el ii exceptia care ar trebui sa confirme regula, ii cat se poate de cald si spontan) asa ca am avut de a face cu nemtii. Rafinati, eleganti, insa reci si uneori ai naibi de plictisitori (si da, uneori erau condamnati la monotonie tocmai datorita rafinamentului lor, care nu le permitea orice fel de manifestari). Oricat de frumos ar fi slefuit un diamant, daca nu-l ajuta jocul de lumini, poate sa fie al naibi de rece si de plictisitor.
La omi distilati, nu m-am gandit pana acum, si pot sa-i percep ca fiind omi care au intelepciune sa-si inteleaga trairile si, in baza lor, in baza experientelor, sa fie in stare sa vada si sa inteleaga partea buna a lucrurilor si, automat sa se indrepte catre ea. Intre tipurile astea doo de omi, cred ca mai toata lumea l-ar prefera pe cel distilat :)
@Florin Hmmmm, plicticosi n-as fi zis neaparat - nu stiu daca tine de asta, ba chiar pana la urma cu spirit se poate sa jongleze in formele acelea de comportament cat cuprinde. Nemtii daca sufera de ceva (nu mi-e clar) ar fi faptul ca nu stiu de ce sa se apuce daca nu le zice nimeni/scrie nicaieri.
Da, distilare aplicata experientelor si trailor - dar acum ce anume iese de acolo ma gandesc ca depinde de faptul daca alegi sa consideri ca oamenii sunt inerent orientati catre partea buna sau nu. Eu cam aleg, ca altfel as scoate mitraliera :D
[...] Dianei Coman a creat această imagine parcurgând rândurile articolului postat pe blogul ei. This entry was [...]