Din ciclul adulții pun întrebări tâmpite, sunt sigură că mai toți copiii au fost repetat sâcâiți fără milă cu celebra întrebare ce vrei să te faci când vei fi mare, iar eu sigur n-am scăpat de supliciul ăsta. Dar fiind eu de mică bună observatoare din umbră a apucăturilor acestei specii uluitoare de bipezi mai înalți ca mine care se prostesc mai rău decât mine, am notat încă de pe la 4 ani că au acest prost obicei ca să pună întrebarea cu pricina de îndată ce în esență n-au habar ce pot să spună unei persoane mai mici și totuși mai cu capul pe umeri decât ei. Așa că am avut timp berechet să-mi pregătesc strategia de răspuns.
Am început cu niște studii de caz: se pare că obișnuit e(ra) să răspunzi că vrei să fii medic, profesor, balerină sau aviator. Sau ceva fix ca mama sau ca tata. Răspuns sigur, generator de aprobări încântate și mângâieri pe cap ca la cățel. Riscant deci. În plus, nu-mi era clar ce fac fix niciuna dintre persoanele medici, profesori, balerine sau aviatori, iar să deschid gura așa în necunoștință de cauză nu se face, prea riscant. Văzând așadar că partea empirico-observațională nu-mi oferă niciun răspuns pozitiv, am trecut la partea deductivă: ce aș putea să răspund? cam ce face lumea în afară de astea? Și cam ce înseamnă să fii vânzător, scriitor la ziar, educatoare, șofer de autobuz? Din păcate, nimic interesant, nimic care să pară că-i face fericiți, nimic despre care să-i fi auzit vorbind cu entuziasm, cu plăcere, cu ceva mai mult decât dorința clară de a o tuli acasă. Că totuși fac treburile alea deși tot zic că vor să plece acasă, nu e surprinzător pentru adulți: clar nu stau bine cu logica și sensul. Dar un copil n-o să se prostească în consecință doar ca să dea un răspuns la o întrebare. Așa că nu, răspunsul e(ra) încă nu știu, deși intram în criză de timp că întrebarea începea să crească în frecvență, iar un răspuns corect și gândit precum “nu știu” practic nu găsea nici înțelegere nici acceptare.
Și într-o zi mi-a venit ideea salvatoare. Deși clar nu tocmai o meserie, deși clar ceva pe termen lung (nu m-a deranjat niciodată perspectiva), deși clar urmând a stârni zâmbete (dă adulților ceva să râdă și ai scăpat măcar de întrebări tâmpite), răspunsul avea să fie din toată inima: când voi fi mare, eu vreau să mă fac bunică!
Între timp am aflat că primul răspuns era totuși cel corect: nu știm, dar căutăm, și căutarea în sine e mult mai importantă. Și atunci când te faci mare, nu te faci nimic, cel mult devii câte ceva. Iar ceea ce se întâmplă să lucrezi, nu e tocmai ceea ce devii. Și totuși găsesc că nu-i un lucru rău să vrei să devii cândva bunică sau bunic.
