Dincolo de subiectul unei dezbateri, exercițiul discuției reale oferă întotdeauna o modalitate excelentă de a înțelege convingerile participanților. Înțelegere venită din noțiunile implicite în discursul fiecărui vorbitor, mai mult chiar decât din cele explicite.

O propunere de platformă a unui nou partid conservator primește printre altele un comentariu că ar descrie un “stat complet handicapat, inert, lipsit de idei, cu cetateni atomizati.” Ceea ce îmi pare extrem de interesant, pentru că platforma propune (prin construcție, deci cu intenția autorului) fix opusul unui astfel de stat. În contextul dat, aș zice chiar că-și propune exact transformarea unui stat handicapat, inert, cu cetățeni atomizați (nu și lipsiți de idei, totuși), într-un stat puternic, activ și cu o bună coeziune. Cum se face așadar că o propunere e văzută fix drept opusul ei?

Răspunsul e destul de simplu: discordanța apare din ideile implicite, nu din cele explicite. Conștient sau nu, comentatorul enunță o convingere că stabilirea scopurilor de interes comun precum și coeziunea și cooperarea reală între oameni necesare pentru a le atinge nu survin decât forțat, impuse din exterior. Sau, încă și mai interesant, faptul că oamenii nu au de fapt (sau nu-și pot identifica singuri) suficiente interese comune încât să formeze un stat puternic cu adevărat. Într-un cuvânt, ideea de bază în comentariul cu pricina e că oamenii ca indivizi pur și simplu nu sunt maturi și au nevoie de cineva care să-i… guverneze. Pe ei, ca indivizi. Ideea până la urmă că statul nu este în serviciul cetățeanului în mod direct, ci cel mult în mod indirect, ca un superior benevolent, ca un educator.

De cealaltă parte, implicită în construcția platformei e convingerea că impunerea din exterior, chiar și a unei idei geniale, pur și simplu nu dă rezultate nici pe departe la fel de bune ca o idee chiar inferioară, dar provenită din interior. Convingerea că oamenii au în prezent, dacă nu neapărat toți individual maturitatea necesară unei autoorganizări ideale ca societate, cel puțin împreună ca grup, capacitatea unei autoorganizari net superioare oricărei forme de organizare impuse. Mai mult decât atât, convingerea că elementul concret al banilor ca simbol al schimbului și aportului de valoare în societate reprezintă în sine un mecanism suficient de puternic pentru transpunerea în practică a organizării celei mai eficiente.

Se poate argumenta desigur, în ce măsură e comerțul mecanismul cel mai eficient la momentul actual, în ce măsură cuprinde sau nu platforma respectivă elementele esențiale funcționării societății. Totuși, redusă la esență, îmi pare că dezbaterea platformei cu pricina se reduce până la urmă la cât de dispuși suntem să ne asumăm riscurile și problemele implicite considerării tuturor cetățenilor drept adulți. Și cum răspundem la întrebarea: cum ne descurcăm cu cei care nu-s?