Când sunt cititoare, sunt foarte rea cu autorii, ori așa mi s-a spus ¹. Cum Crista Bilciu se enervează că nu reacționează nimeni la cartea dânsei, m-am găsit să reacționez eu ² și zic s-o fac odată pentru mai mulți autori. Așadar, să scriem o scrisoare, ca de la cititor (potențial) la autor:

Dragă autorule,

Te întrebi de ce nu te citesc. E simplu: pentru că nu-mi răspunzi în fapt corect la întrebări:

1. De ce cartea ta?

Trebuie să-mi răspunzi la asta, dar convingător. Ca să te cred măcar, răspunsul tău trebuie să fie construit atent și nu ajunge doar o frază (ori zece, o mie), nu ajunge doar un premiu (ori zece, o mie), nu ajunge uneori nici doar o recenzie (ori zece, o mie). Cu siguranță nu ajunge o publicare, o lansare, un articol.

Nu ajung toate astea, pentru că sunt mai multe cărți în fapt decât cititori, cred că ai observat. Textul (și literatura și poezia și cum vrei tu să-i spui) nu mai e demult doar pe hârtie, ori doar în librărie (și încă și acolo sunt autorii cârd întreg și mare). Am biblioteca plină, Kindle-ul la fel, un RSS reader care geme de articole necitite. Toată lumea e autor (și eu, da, de ce n-aș fi?), aruncăm cu text unii în alții, unii după alții. E un pic de joc acesta, e un pic de luptă, iar la final eu-cititorul aleg pe cine voi citi. Anume, pe cei care m-au făcut să vreau să îi cunosc, fie și doar în text. Și mai vreau să pot downloada cartea ta la o adică. S-o pot vizita pe net în casa ei (un sit al ei, o lume întreagă dacă se poate).

Așadar vreau să cunosc suficient din ideea cărții ca să îmi dea ghes să o citesc, vreau să cunosc suficient din scrisul tău (și din tine ca persoană, da) ca să am dorința să te citesc. Vreau să te cunosc, fie și ciuntit așa, cât încape pe net, ca să te iubesc (fix iubesc, da) suficient cât să-ți citesc cartea.

2. Cine ești tu?

Pe Crista Bilciu eu încă n-o cunosc ³. Când se va prezenta suficient prin ceea ce scrie accesibil pe net (unde e la ora actuală cam toată lumea care poate pretinde să aibă cititori), voi ști dacă îmi place, voi ști dacă mă încred în ea să o urmez pe drumul unei cărți (ba chiar al unei trilogii întregi!)

3. Ce așteptare îmi creezi pentru cartea ta?

Dacă nu știi să-mi creezi o anume dorință pentru cartea ta, n-am s-o citesc. E-atât de simplu. Spune-mi tu, de ce-aș citi-o? Dacă-mi oferă anumite răspunsuri, convinge-mă întâi că merită să-mi pun întrebarea. Dacă-mi oferă o anumită experiență, fă-mă să cred măcar că mi-o doresc din cartea ta. Dacă îmi comunică ceva ce ai văzut doar tu, ai auzit doar tu, ai descoperit doar tu, spune-mi întâi de ce contează. Fă-mă să văd drumul care duce către cartea ta, ori chiar cel pe care-ți merge textul.

3. Care e drumul pe care merge cartea ta?

Cititul e o formă de explorare – ca cititor merg pe drumul deschis de autor și mă încred că merită efortul. Dar de ce-aș alege drumul Poemei desnude și nu altul? Pentru un titlu? Sunt cu miile (toată publicitatea e un exercițiu în titluri). Pentru un premiu? Sunt cu tonele, am luat și eu, am dat, ajunge să deschid televizorul ca să mai văd o premiere. Pentru ochi frumoși? Prefer bărbații (și-apoi nu-mi pot imagina ochii care să mă convingă dintr-o singură privire să citesc o trilogie întreagă, cât o fi posesorul de Frank Sinatra ori ceva). Pentru scandal? Doar dacă se potrivește cu trilogia.

Ca să mă încred în tine, autorule, trebuie să-mi arăți întâi fie și cât o iluzie încotro mergi cu cartea asta. Dar o iluzie interesantă, neapărat. Și mai trebuie, de asemenea, să mai răspunzi la o întrebare:

4. De ce m-aș încrede în tine?

Chiar dacă ai reușit să mă faci să întrezăresc drumul pe care m-ar duce cartea ta, chiar dacă îmi pare că e interesant, chiar dacă m-ai făcut să vreau să-l explorez, mai trebuie să mă convingi că știi în fapt să mergi pe el. Că nu mă dai cu capul de toți pereții în trilogia ta, că nu mă afunzi prin cine știe ce mărăcinișuri fără să mai știi cum să mă scoți de acolo, că nu mă lași cu ochii în soare. Că va fi cartea ta într-adevăr ceea ce m-ai făcut să sper că este (dacă încă nu sper nimic de la ea, vezi întrebarea 3 mai sus).

Și să știi autorule, că un blog făcut neprofesionist, colorat și cu eternul widget cu pisica, oricât de amuzant ar arăta pentru amici, oricât de tare m-ar înduioșa, nu mă convinge că știi de fapt unde te duci, că-mi poți fi, altminteri spus, ghid de încredere. Mă convinge doar că încă îți cauți și tu drumul. E bine, ne căutăm un drum cu toții. Dar eu nu urmez decât pe cei care par măcar să știe exact pe unde merg și încotro se-ndreaptă. Cu restul, cel mult merg din când în când la pas. Preț de câte-o pagină ori două, dar nu o trilogie întreagă.

1. În rest, sunt rea cu toată lumea, dar răspund întotdeauna la întrebări.[↩]
2. Ca să se enerveze probabil și mai tare.[↩]
3. Sigur că poate fi din cauza ignoranței mele crase, dar cred că au mai murit (literar zic) încă mulți alți autori din cauza ignoranței crase a cititorilor lor potențiali.[↩]