Asa o carte foarte usor citibila si simultan aproape complet goala de continut precum Harta si teritoriul1 mai rar am chiar citit de la inceput pana la sfarsit. Si dat fiind ca-i "distinsa" cu premiul Goncourt, pot doar sa presupun ca-i un fel de experiment demonstrand ca aproape orice insiruire de cuvinte poate primi un premiu "prestigios" - premiul fiind mai degraba un fel de primire in club select a persoanei autorului mai degraba decat recunoasterea corecta a calitatii unui anumit roman. De altfel unele voci cred ca premiul a fost acordat mai degraba ca un fel de scuza, ca un fel de reparare a unei erori de subevaluare anterioare printr-o eroare de supraevaluare curenta. Altii vad premiul ca pe o simpla validare de catre mainstream si in consecinta un dar potential otravit. Eu prefer sa privesc din partea opusa si notez ca fiind acordat acestei carti, premiul Goncourt si-a pierdut pentru mine orice valoare ca referinta ori recomandare.
Revenind la carte si autor, marile calitati de i se gasesc lui Houellebecq sunt s-ar zice controversa (e un personaj controversat deci cu necesitate interesant), capacitatea de a soca (incredibil cat de tare se vrea lumea socata) si modalitatea in care prezinta zice-se lumea moderna, meditatia pe alocuri ironica pe care o face asupra conditiei acesteia. Sa zic din start ca ironie n-am vazut in cartea asta deloc, doar descriere seaca, pedanta si pe alocuri narcisista ori exagerata. Autorul pare sa aiba o teza (instrainarea si insingurarea lumii) pe care pur si simplu o dilueaza apoi plicticos si interminabil pe nspe pagini, povestind-o ori afirmand-o fara sa o ilustreze propriu-zis. A, da, marea ironie o fi te pomenesti citarea (cu italice chiar!) a unor expresii tip pentru descrierea unor momente anume din viata - cata ironie, ce sa zic.
Singura mare controversa la Harta si teritoriul e probabil cea intre cititorii dezamagiti de atata nimic si, respectiv, cei care i-au decernat (la propriu ori figurat) premiul Goncourt si deci trebuie acum sa-si apere cumva pozitia. Altminteri n-am reusit sa vad ce-i atat de controversat in mesajul subtirel al cartii. Asa-zisul "esec al vietii moderne" ? E pur si simplu o alegere a autorului, o situare a priori si ilustrata apoi - iar nu sustinuta! - de continutul cartii. Nu-mi pare nimic controversat in faptul ca toate personajele cartii sunt ori mizantroape ori lehametisite si in general dezamagite de viata, de lume, de tot - bine, sunt, si ce daca? De altfel parte din esecul cartii si din lipsa ei de substanta rezida tocmai in faptul ca starneste aceasta intrebare "si ce daca?", o ridicare din umeri a cititorului pe care nu reuseste deloc sa-l implice in vreun fel.
Daca implicarea cititorului prin interes (daca nu chiar empatie) fata de personaje e atat de monumental ratata, mai ramane, evident, implicarea -chiar preferata de unii se pare- prin soc. Atata doar ca daca cititi Harta si teritoriul pentru socul promis de fanii Houellebecq trebuie sa va multumiti cu incercari banale, complet neoriginale si oarecum transparente de soc: autorul e personaj in carte (vai, vai, a mai facut-o de-un exemplu Martin Amis cu mai mult umor si mai putin narcisism); autorul-personaj e omorat ultra-brutal - mai degraba ultra-aseptic - iar asa-zisa parte de roman criminal e tratata la fel de sec si de nesatisfacator ca tot restul, reusind sa transforme (e si asta o reusita) pana si o crima destul de imaginativa in... nimic pana la urma, caci semnificatiile posibile sunt repede evitate, iar investigatia in sine e mai degraba doar un pretext pentru inca (!) o descriere a unei vieti oarecum terne si ajunse la un final deziluzionat. Din toata chestiunea as zice ca descrierea catelului inspectorului e de departe cea mai interesanta, chiar daca aduce pe alocuri cu o descriere copiata din ceva carte despre rasa Bichon.
Tot ce are bun cartea sunt in fapt mini-eseurile exprimate cel mai ades ca monologuri ale personajului Houellebecq. Si ocazional comportamentul personajului principal Jed Martin, a carui principala (unica?) calitate e tacerea, tacere cu care se marcheaza uneori chiar elegant lipsa de sens a unor interactiuni sociale. Dar pentru aceste ocazionale margaritarele nu-mi pare ca se merita inghitita atata maculatura altminteri.
In sfarsit, per total recunosc totusi ca nu m-a lasat cu totul indiferenta cartea, ci mi-a starnit o nedumerire: se considera intr-adevar mai nou drept literatura de calitate un amestec de fragmente din ghiduri turistice, manuale de utilizare a aparatelor foto, descrieri ale unei rase de caini si expuneri placide de vieti insipide?