Matei era un cetatean atipic -ori altfel zis prea din cale-afara de original- al Tarii Cuvintelor La Liber. Si era Matei original pe toate nivelurile posibile, daca nu chiar si pe cateva din cele mai putin posibile. La nivel de tara de exemplu, Matei era atipic pentru ca locuia in oraselul Vorbarie Muta. La fel de atipici ca si el mai erau doar 1956 alti oameni, dar ei se multumeau cu atata atipicitate si deci nu mai ravneau altminteri catusi de putin la a iesi in alt mod dintr-o foarte confortabila uniformitate. Desigur, in afara inevitabilelor si superficialelor diferente de inaltime ori scurtime, grasime ori subtirime ba chiar si colorit ori cum sta o haina anume pe tine.

Problema insa cu Matei era ca lui nu-i ajungea originalitatea de a locui in oraselul cel mai mic si cu numele cel mai bizar din toata tara, ci mai era in plus si aproape invizibil. Aproape, pentru ca totusi Mihut, prieten bun, chiar il vedea intotdeauna, fara probleme. Dar totusi invizibil altminteri, nu pentru ca l-ar fi ocolit lumina ori ochii oamenilor in general, ci pentru ca mai nimeni nu reusea sa il remarce ori mai exact sa tina minte pentru mai mult de 5 minute ca l-ar fi vazut. Iar aceasta ciudata problema se tragea cu totul din obiceiul extrem de prost – si original de altfel – al lui Matei: acela de a tacea.

Tacea Matei mult, insuportabil de mult, imposibil de mult, atat de mult incat devenea indescriptibila, invizibila tacerea – si Matei odata cu ea. Ba mai mult, tacea Matei cu o nonsalanta anume, de parca nici nu realiza chestiunea, de parca i-ar fi fost naturala acea stare bizara de mutenie in care buzele ii ramaneau lipite una de alta, limba captiva in interior, iar ochii -desi inteligenti si atenti- priveau spre ceilalti mai mult decat spre sine, linistiti de parca intr-adevar nu i-ar fi agitat nicicum multitudinea de vorbe ce se cer altminteri oricand si oriunde spuse. Si-n tacerea lui Matei, ceilalti trebuiau desigur sa vorbeasca, iar vorbind uitau de el, asa cum uiti de pauzele dintr-o conversatie, mai ales cand nu le vezi nicicum rostul ori le simti drept lipsuri ce trebuie musai si degraba umplute, eliminate, anihilate.

Singurul care n-avea probleme cu pauzele dintr-o conversatie -si deci nici cu tacerea- era Mihut, caci el conversa chiar cu tacerile lui Matei, le lua drept replici anume, parte din dialogurile lor obisnuite ce ar fi putut altminteri fi usor confundate din exterior cu monologuri ori uneori prelegeri. Mihut vorbea desigur la fel de mult ca oricare alt locuitor al Vorbariei Mute, dar cand vorbea cu -ori poate pentru- Matei, ii veneau vorbele mai usor, fara sa le caute ori sa incerce a le imbina anume, de parca il cautau ori gaseau vorbele pe el si se urmau singure unele pe altele, fara graba dar cu scop precis si aproape tangibil. Si de aceea ii erau printre cele mai dragi lui Mihut dialogurile acestea in care se avanta cu nerabdare si curiozitate totodata, uneori chiar ascultandu-se pe sine insusi, urmandu-si vorbele in loc s-alerge inaintea lor.

Si intr-o seara tarzie de vineri, in tacerea zambitoare a lui Matei, au luat-o deodata vorbele lui Mihut mult inaintea amandorura, construind drum si dor de duca nemaiauzite in Tara Cuvintelor La Liber…