De cand venisem in oraselul prafuit parca pierdut in campia prea larga pentru el, auzisem cele mai fanteziste povestiri despre Bestie. Temuta si urata Bestie, subiect de priviri piezise, voci coborate, cautaturi intunecate. Si multe, multe discutii, de dimineata pana seara, in piata nematurata a orasului, in carciumile joase si fara de lumina, in casele jumatate sub pamant ca locuintele de viezure. Cand am pus cap la cap toate discutiile insa, tot ce-a reiesit a fost mult prea putin si prea neclar - nici o imagine a fantasticei creaturi, nimic concret dincolo de simtamantul clar ca Bestia este intr-adevar urata in oras, nepoftita si hulita. De fapt, de n-ar fi fost casa uriasa ca un castel sus pe colina care domina orasul, as fi crezut usor ca Bestia asta nici nu exista, ca-i doar o inventie a zilelor lungi de iarna viscolita in care toata asezarea se zgribuleste sub frig si zloata precum un caine de pripas tupilat la rasul solului, flamand, schilod, neputincios, latrand mai mult ca sa se incalzeasca decat din orice alt motiv.
In contrast acut cu oraselul tern si brun precum pamantul de care nici macar turla bisericii din centru nu se indura a se indeparta prea mult, casa Bestiei se avanta semeata catre cer, dominand nu doar colina pe care e asezata ci orasul insusi si campia intreaga cat poti vedea cu ochii. Pana si coloritul casei Bestiei e altul decat cel al oricarei case din oras, ignorand ori negand parca dinadins nuantele campiei si-ale prafului: zidurile sunt de-un alb imaculat intrerupt doar de jocul cate unui mozaic ori cornisa cate unei ferestre, verde-nchis ca si acoperisul. Si-n fata casei, vara ori iarna, flori de toate culorile isi etaleaza petalele grele muiate in tonuri adanci de nuante felurite, mustind de apa si de viata deopotriva. La intrare, deasupra portilor de fier forjat pe care se contorsioneaza balauri si dragoni, un scris elegant si inflorit anunta fara vreo jena inutila si fara detalii superflue: Resedinta Bestiei.
Insa Resedinta Bestiei ramane cu incapatanare inchisa oricaror vizitatori tot timpul anului, cu doar doua, notabile exceptii: o data la inceputul verii si inca o data in mijlocul iernii, cand colina toata e muiata in lumini colorate si casa isi primeste sirurile lungi de vizitatori pentru o noapte si o zi. Dar desi toti locuitorii oraselului participa cu regularitate in fiecare an la aceste doua nopti si doua zile de fast desavarsit, nici pe asa subiect nu se poate afla cu mult mai mult din interminabilele, dar dezlanatele descrieri si discutii. Singurul de la care am reusit sa scot un pic mai mult pe tema e Mos Mihai, un vrej de batran galbejit si scofalcit, ce-si face veacul la carciuma La Nelu.
Cand e treaz, Mos Mihai face adeseori, ca majoritatea oamenilor din oras, mici figurine de lut ori podoabe marunte din pietre ori fragmente sclipitoare de sticla colorata gasite-n albia putin adanca a raului galbui ce trece pe langa colina Bestiei, ocolind parca dinadins orasul cel uscat. Figurinele si podoabele sunt principalul mestesug al orasenilor si umplu piata marunta de langa biserica tot timpul anului, ori sunt scoase la porti fie ca ornamente fie ca produse de vanzare pentru turistii care-s mai mereu in trecere grabita pe drumul mare, langa care oraselul e doar o excrescenta intamplatoare si nemarcata pe nici o harta si in nici un ghid. Majoritatea figurinelor sunt replici triste ale orasenilor insisi, terne si marunte, obosite, fara vlaga. Sclipiciul umil al pietrelor si-al sticlei colorate e singura lor podoaba. Totusi, uneori, in lumina inselatoare a sarbatorilor de iarna ori a cate unei seri de vara cand vipia se potoleste, oraselul pare brusc impodobit si chiar festiv, iar sticla colorata luceste inselator a lux si afluenta, a bun-gust. In astfel de seri, locuitorii orasului sunt parca mai inalti si-si lauda marfa cu priviri aprinse si mandrie. In astfel de nopti, nimeni nu pomeneste Bestia.
Dintre toate figurinele orasenilor, mie doar cele ale lui Mos Mihai imi par uneori sa aiba parca ceva de spus, desi-s doar fragmente ratacite ori disparate, ce nu se leaga niciodata complet ori unitar in ceva cu noima. Totusi, chiar si pentru atata lucru, Mos Mihai e incoronat fara gres Mare Maestru la concursul de mestesug ce se tine an de an la inceputul verii, exact in ziua care se incheie cu petrecerea de-o noapte si-nc-o zi in Resedinta Bestiei.
Astazi e exact ziua concursului, iar orasul intreg s-a adunat cu mic cu mare in piata de langa biserica, la judecata figurinelor create peste an de catre cei mai de seama mestesugari. Oamenii se plimba importanti printre tarabele pe care-s expuse figurinele si gasesc lauda fiecarui bot de clisa intarita si fiecarui ciob de sticla colorata - caci orasenilor le plac propriile figurine, iar cum majoritatea-s in fapt replici ale aceluiasi model de baza, cu doar mici diferente de colorit, dimensiune ori lipsa de indemanare a mesterului, le gasesc desigur irezistibile si chiar perfecte. Micile discutii in contradictoriu se reduc la "dar poate culoarea surtucului trebuia sa fie mai inchisa" ori "nea Gigi are totusi ochii mai albastri, nu asa de verzi" si sunt de altfel repede aplanate prin adaugirea unei scuze "ori poate mi se pare mie", "dar e desigur numai cum se vede de la mine" sau pur si simplu "e insa chiar mai bine cum ai facut tu, doar ziceam."
Doar intr-o margine a pietei e un gol ciudat in jurul unei tarabe in spatele careia sta un tanar ce nici nu pare a fi din sat, atata-i de drept in madulare si inalt. Curioasa, ma apropii de taraba lui si raman tintuita locului, caci pe taraba-s numai trei figurine, dar atata de diferite de tot ce am vazut in tot orasul incat par ele insele nelalocul lor acolo. Prima din ele e fara tagada replica tanarului insusi, ori mai bine zis o incercare, caci n-are decat proportiile corecte si coloristica, lipsindu-i insa orice urma a unor resorturi interioare - e ca o papusa frumoasa executata mecanic, copie fidela si moarta. A doua figurina e chiar mai surprinzatoare, caci e cu siguranta Mos Mihai, dar un Mos Mihai cu mult mai tanar, un manunchi de fibre otelite in locul vrejului scofalcit de-i acum. Si in sfarsit, a treia figurina e cea de la care nu-mi pot dezlipi ochii, caci reprezinta o silueta eleganta si mladie cum n-am vazut nicaieri in sat, asezata princiar intr-un jet de catifea, imbracata in matasuri, insa cu trasaturile ascunse in totalitate. Tanarul imi vede uimirea si zambeste un pic amar:
- Cum vi se pare?
- E... frumoasa - zic eu inca si mai surprinsa de asa intrebare directa, neobisnuita la oamenii locului, nesigura de nu-i doar o capcana, ori o politete goala, o invitatie doar de forma. Pe cine reprezinta?
Tanarul ma priveste curios de asta data, cantarind parca de vorbesc serios ori il iau la misto, ori poate daca intrebarea mea e la randul ei doar o capcana ori un invelis gol de continut. Si pana sa raspunda el, aud in spatele meu gajaitul vocii lui Mos Mihai, incarcata insa cu un venin pe care nu i-l cunoscusem pana atunci:
- Cum, dar e ...Bestia! Alin al nostru crede ca poate modela el Bestia, ha ha. Il modeleaza insa - ori devoreaza ha ha - Bestia pe el si l-o termina chiar la noapte sa nu mai ramana oscior peste oscior din el, ca doar e inca fraged, nu-i asa?
- Taci Mos Mihai, ca nu-i deloc cum zici...
- NU? Ca poate ai fi stiind tu mai bine decat mine, ai? Ca poate - si Mos Mihai bate cu pumnul in taraba - poate tu ai chiar stat noaptea intreaga cu Bestia, nu eu?
- N-am stat, nu, e drept... dar poate...
- Poate, poate, poate, s-o crezi tu baiete. Bestia cauta mai mult decat Frumosul, cauta Sensul - asa ca degeaba o invelesti tu in matasuri si-o pui in jet de catifea ca n-ai sa o impresionezi deloc, ba dimpotriva. Asculta-ma pe mine: daca vrei ceva, trebuie dimpotriva sa mergi dincolo de matasuri si de catifele, unde nu-i doar Frumosul - dar pfff, asta nu-i de tine, n-ai tu nici atata vana nici dorinta, asa ca lasa mai bine fumurile astea si modeleaza ce ti se potriveste, figurinele orasului, nu ale Bestiei...
Ca unic raspuns, tanarul doar strange pumnii de-i albesc incheieturile degetelor si-si priveste incruntat cele trei figurine de parca le-ar cere lor socoteala de iesirea batranului. Uimita de cele ce transpar din vorbele lui Mos Mihai, eu dau sa il intreb ceva, dar el se intoarce si dispare pana apuc sa-mi pun uimirea in cuvinte, iar tanarul din fata mea s-a inchis de asemenea in el si nu-mi raspunde.
Si-atunci imi ramane doar sa astept seara si petrecerea de la Resedinta Bestiei, ca unica mea sansa de a deslusi nu doar misterul Bestiei insesi ci si pe cel al figurinelor ori al orasului in sine, ce-mi pare acum mult mai legat decat as fi crezut de casa impunatoare de pe colina si de locatara sa, Bestia.