Într-o discuție recentă cu Bogdan pe marginea falsurilor lui Han van Meegeren vândute drept picturi autentice de Vermeer, am ajuns la o problemă care pe mine mă nedumerește de ceva mai multă vreme, anume relația incomodă dintre original și copie, în special când e vorba de picturi. Întreabă Bogdan: “care-i diferenta dintre un original si o copie identica?” Iar eu îi răspund cu o altă întrebare: există în fapt cu adevărat “copie identică”? Întâmplarea face că exact cu un tablou al lui Vermeer, Lăptăreasa, văzut la Rijksmuseum, în Amsterdam, am avut acum câțiva ani ceea ce nu pot numi altfel decât o revelație.

Înainte de a vedea originalul tabloului în muzeu, văzusem în fapt de mii de ori (și nu exagerez cu numărul) reproduceri și imagini ale tabloului, de la cele digitale accesibile online și cele profesioniste din albume de artă până la cele din goblenuri, cărți poștale precum și toată gama de reproduceri de vânzare fix la muzeul cu pricina. Totuși, în nici măcar una dintre aceste mii de ori în care am avut în fața ochilor imaginea Lăptăresei lui Vermeer n-am putut pricepe fascinația unei lumi întregi pentru pictura cu pricina, ori chiar motivul pentru care ar fi Vermeer considerat un pictor mare.

Abia în fața originalului, în muzeul din Amsterdam, am resimțit din plin în mine însămi fascinația pe care nu mi-o putusem nici măcar explica înainte. În fața Lăptăresei pictate cu adevărat de Vermeer și nu de altul, am înțeles pentru prima dată valoarea tabloului în sine și realizarea extraordinară a pictorului. Și am mai înțeles tot atunci, de ce prefer în fapt să nu am nimic, mai bine decât să am doar o reproducere. Pentru că în fapt nu există reproducere care să-mi stârnească interesul. O reproducere care ar avea exact aceeași fidelitate în a transmite lumina aceea anume, sentimentul acela anume, starea aceea anume, ar fi în sine o operă pur și simplu de egală valoare, al cărei autor ar fi în fapt egalul lui Vermeer, exact așa cum ar fi “copia” egală originalului. La nivelul acela nici n-aș mai spune că există copii cu adevărat, există doar originale.

Se cade poate a explica mai pe îndelete noțiunea mea de original din paragraful anterior. Se poate înțelege ideea de original din cel puțin două perspective: cea tehnică și cea artistică.

Tehnic vorbind, întrebarea căreia îi răspunde o autentificare (deci verificare a “originalității”) e destul de clar și neechivoc definită: a pictat Vermeer (ori alt pictor anume) acest tablou sau nu? Chiar dacă găsirea răspunsului implică în fapt nu doar cunoștințe tehnice ci și artistice ori istorice, această abordare e în primul rând tehnică prin natura scopului căruia îi servește: o curiozitate pur științifică, care poate cel mult servi ulterior pentru a aprofunda corelații ori a oferi un context anume, dar fără a adauga direct ceva tabloului în sine, căci tabloul își conține în fapt autorul indiferent dacă această informație e direct decodată de către privitor. Iar ca la orice operă de artă, autorul în sine, ca simplu nume adăugat pe-o etichetă, e în fapt perfect irelevant. Cum de altfel se poate vedea ceva mai clar din discuțiile în jurul autorului real al Iliadei și Odiseei, cu vechea glumă că poate n-or fi fost scrise de Homer, ci de un alt om cu același nume.

Spre deosebire de abordarea tehnică a originalității, cea artistică îmi pare mult mai relevantă pentru interacțiunea cu o operă de artă, chiar dacă poate mai puțin clară ca și definiție. Din punct de vedere artistic, aș defini originalitatea drept amprenta specifică unui artist anume, în sensul interacțiunii sale specifice cu realitatea și modului său specific de a transmite rezultatul acestei interacțiuni.

Conform definiției de mai sus, originalitatea are deci două elemente de bază. Primul element este faptul că există o anumită interacțiune cu o realitate (imaginară ori concretă), care stă la baza creării tabloului cu pricina. Tabloul original, prin însăși existența sa, implică deci autenticitatea unei experiențe artistice al cărei produs este tabloul așa cum îl vedem.

Al doilea element este practic filtrul specific prin care experiența aceea autentică este inițial trăită și ulterior reprodusă pe pânză. Acest al doilea element e în fapt cel mai măsurabil dintre cele două și deci cel care e aproximat într-o oarecare măsură de abordarea pur tehnică. Totuși, se poate argumenta că tehnica nu poate măsura decât o parte din acest filtru, anume cea referitoare la reproducerea experienței. Motiv pentru care de altfel autentificările de tablouri au în general și o componentă ne-tehnică, bazată mai degrabă pe părerea experților care încearcă în fapt să recunoască în tabloul din fața lor a doua parte a filtrului, cea referitoare la modul specific al artistului cu pricina de a-și trăi experiențele.

Considerând cele două elemente de mai sus, întrebarea esențială în acest caz e dacă aceste două elemente sunt structural necesare unei opere de artă ori reprezintă pur și simplu tehnici (potențial înlocuibile deci) de a produce o operă de artă. Altfel spus, ținând cont că amprenta unui pictor se poate măcar teoretic reproduce ca atare (prin copiere extrem de fidelă), putem oare de asemenea captura și transmite printr-o metodă alternativă exact aceeași imagine ori mesaj înțeles și transmis până acum doar de către un artist anume?

Dacă răspunsul este da, eu zic că ar însemna o certitudine a recreării în fapt a artistului în sine, ori a unui dublu aproape de identitate. De aceea îmi pare că la asemenea nivel de reproducere nu mai există, (dincolo de aspectul pur temporal ori strict tehnic) decât originale, niciodată copii.

Puteți, desigur, să mă contraziceți.