Dacă nu poți să miști o mână sau un picior se numește paralizie. Dacă nu vrei să miști nici măcar un deget se cheamă lene. Dar când nu alegi nici un fel de scop e paralizia minții sau lenea care ți s-a urcat la cap?

Mulți par să aștepte să-i lovească din înalturi un scop extraordinar. Ba chiar unul perfect. Astfel iluminați brusc ar muta munții din loc, ar crea, ar afla, s-ar agita și toate cele le-ar schimba. În bine, evident. Ei sunt ca un butoi de pulbere așteptând scânteia potrivită ca să ilumineze tot Pământul și să facă din noapte zi. Dar din păcate nu-i lovește nimic suficient de important (nici măcar în dos). Nimic suficient de înalt. Nimic suficient de extraordinar. Nimic suficient de. Nimic. Și ei așteaptă așa de frumos și liniștiți…

Ei, e drept că nu așteaptă chiar prin locurile unde lovesc treburile alea înalte și serioase. Dar nu-i periculos să ieși așa la drum în căutare de scopuri?

Ar mai fi, desigur, varianta cât se poate de banală să alegi pur și simplu niște scopuri, nu? Decizi simplu și clar să construiești o casă, să te preocupe pictura, sau să afli tot ce se poate afla despre educație. Sau orice altceva. Pur și simplu alegi un X sau Y să fie scopul tău și nu mai pui întrebări dacă e cel mai bun sau cel mai frumos sau cel mai eficient scop, ci te apuci de treabă. Să vezi minune că doar atâta hotărâre trebuie pentru ca mintea ta să te ia în serios și să se apuce de treabă. Și dacă nu muți munții din loc precum visai, e posibil să constați undeva pe drum că ai schimbat râurile din matcă. Sau să găsești scânteia pe care o așteptai degeaba, pentru că și ea te aștepta pe tine. În alt loc.

Problema cu așteptarea e că nu duce nicăieri. La final însă, contează infinit mai mult ce drum ai parcurs decât unde ești sau ce scopuri ai atins. Iar așteptarea nu parcurge niciodată nici un fel de drum. Așteptarea doar aduce finalul mai aproape.