Memoria mea indaratnica da cu tifla seninului altminteri nesperat al zilelor curente si tot scoate la iveala zile de ploaie de demult, din alte locuri, alte varste. Zile de ploaie de la tara, din varful dealului si de sub poala muntelui unde se bulucesc uneori norii calare unii peste altii si stau apoi de prosti ca oile fara pastor si fara caine. Stau ciuciti toti pe-acelasi varf ori adunati peste aceeasi vale si tot ploua marunt si implacabil cu perseverenta de dobitoace. Ploua nu cu orele sau cu zilele ci cu saptamanile, in reprize scurte dar dese, de musteste apa-n toate incheieturile apoi, ca-s ele de om, de pom, de casa ori de pamant cu totul.

In zile din astea de ploaie in satul de munte ploua de parca numai asta mai e de facut de acum inainte cat timp o mai fi pe lume. Ploua asadar cu abandon si fara masura si de atata ploaie se ascund toate vietatile pe unde pot prin strafunduri de pamant cautand uscatul, de-i liniste s-auzi iarba cum creste si noroiul cum clefaie-n drum sub pasi de bovina. Caci indiferente la ploaie, doar vacile tot urca pe drum ca-n fiecare zi, sa pasca iarba de sus de pe islaz. Atata doar ca urca acum cu copita ingreunata de bulgari mari de glod muiat si se afunda uneori pana la genunchi in clisa care-i ca lipiciul de atata apa si care clefaie pofticios de fiecare data cand incerci sa-i smulgi din falci piciorul de-l prinsese. Netulburate insa de noroi nici cat aproape ca inoata-n el, tot urca Joienele in continuare pe drumul pe care deja coboara apa-n raulete si-n urma lor se face drumul numai urme adanci in care apa balteste si capata deja iz verzui de mal si mormoloci.

Si cum alta nici nu-i de facut in astfel de zile, chiar stai asadar cocot cat mai sus pe balustrada prispei de plictis si asculti ropot de ploaie pe sindrila, suvoi de apa navalind prin jgheaburi si iarba cum creste peste tot si peste toate. Atata creste de repede si de vajnica incat nu te-ai mira sa gasesti intr-o dimineata ca-ti creste iarba si tie din nas ori din urechi ori chiar pe spinare, marunta, verde si frageda si grea de apa. Iar pe masura ce trec zilele, filele de carte sug apa din aer doar ce deschizi copertile deja roase de cat ai citit si recitit iar asternuturile sunt mereu trase inainte sa apuci macar sa le scoti din sertare, de-ti pare ca s-or face cat de curand cu toate iar putregaiuri, celuloza si pamant cum trebuie - e clar dintr-o data - ca au mai fost, ca ai mai fost, cu siguranta inainte.

De la o vreme capata de atata apa si izvorul glas gros si amenintator, de viitura. Izvorul care-i abia un firicel de apa pe uscat se umfla acum de la ploaie si se crede rau ori chiar fluviu larg, nedreptatit de marginile inguste ale albiei adanci dintre coline. Manat de sustinerea norilor-bovina care tot ploua fara de ragaz, mugeste izvorul ca taurul cuprins de furie si se izbeste cu toata forta coborasului din munti in toate colturile care-i ies in cale. Iar malul e deja slabit de atata ploaie infiltrata pana si-n cel mai mic bulgare de sol si intr-un final cedeaza sub atatea izbituri, cazand cu vaier lung in apele care se infoaie mizerabile de asa succes. Poarta izvorul bucatile rupte din mal ca pe trofee si ca pe arme deopotriva, caci le foloseste sa traga - de poate - si punti sau poduri sau orice altceva gaseste-n cale. Abia in vale de tot, se revarsa izvorul si revarsat isi pierde vlaga, baltind mizerabil pe deasupra ierbii. In urma izvorului calarit de ape de cateva zile numai dar napustite toate ca bovinele, malul de zeci de ani ramane in doar cateva minute stirb si mic, imbatranit si imputinat deodata, neputincios in ciuda manunchiurilor mari de radacini groase crescute cu truda si rabdare de-a lungul anilor.

Dimineata urmatoare e insa senina si insorita cu fluturi si gaze muiate-n soare si grabite ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Aerul e tare si nou si proaspat de-ti cresc plamanii doar ce-l simti si norii-s toti brusc albi si nevinovati ca si cand n-ar fi facut nimic, nici n-ar fi in stare vreodata sa chiar faca. Si tu te cauti poate intai bine de tot in urechi, in nas, in gura si pe spinare iar daca vezi ca intr-adevar nici gand sa creasca iarba pe acolo iti iei frumos picioarele la spinare si te duci. Te duci si te tot duci departe de clefaitul insuportabil al noroiului de-l simti ca s-ar vrea inchis deasupra ta intr-o zi, slinos si clisos, departe de bovinele care fac drumul mlastina, departe de zilele acelea in care nici nu e si nici nu poate fi alta de facut decat sa tot asculti cum ploua implacabil de auzi cum creste iarba - doar iarba si nimic, nimic altceva.

Te duci departe asadar si totusi iti aduci aminte in cel mai mic detaliu cum sunt zilele de ploaie, chiar daca-i insorit afara, chiar daca-i cald, chiar daca - ori tocmai daca - nici gand sa-ti vina sa te cocoti sus pe balustrada prispei de plictis.

De la fata locului, chiar daca intr-o zi cu soare mai degraba. (Starchiojd, Valea Anii, Prahova).

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0