La primul loc de munca (eram inca in facultate de altfel) am avut o saptamana (neplatita) de "training" la care m-am dus de altfel cu entuziasm si cu placere. Am lucrat toata ziua, am terminat tot ce era de facut ba chiar si peste. Iar la final de zi, la 6 fara 5, ni se adreseaza intrebarea ca daca nu vrem sa stam peste program ca sa mai facem X si Y. Liniste si tacere ca de mormant. Asa ca am zis eu simplu clar si raspicat ca NU, nu vreau sa stau peste program, vin maine la prima ora, sigur. Asa ca am plecat cu totii dupa o zi de munca iar pe drum am intrebat colegii daca ei chiar voiau sa stea mai mult, de n-au zis nimic? Si am avut urmatorul dialog de l-oi tine minte cate zile oi avea:
- Eh, nu voiam, nu.
- Pai si atunci de ce n-ati zis nimic? Nici macar dupa ce am zis eu.
- Pai cum sa zicem, nu se face.
- Cum adica nu se face? Stam acolo pana seara si pe degeaba si e ok, sau cum?
- Eh, asa e pe peste tot, te obisnuiesti tu.
- Dar NU VREAU SA MA OBISNUIESC!
Si mda, niciodata n-am vrut sa "ma obisnuiesc" cu diverse magarii. Cred ca de aia nici nu m-am potrivit niciodata, nici nu ma voi potrivi vreodata. Nu printre cei care se tot obisnuiesc cu una ori cu alta, numai sa nu iasa cumva in evidenta, ca daca si-or pierde locul? Caldut sau rece sau asa si asa ca toata viata lor traita la nivelul solului ori chiar dedesubt ca nu cumva sa-i bata vanturi reci daca se ridica fie si un pic. Nu, sper sa nu ma obisnuiesc chiar niciodata cu asa ceva.
Comments feed: RSS 2.0
Tu, pune si-un link catre postarea de Facebook de unde a venit inspiratia, ca nu strica. Mi-a placut si povestea aia, si a ta, banuiesc ca oricarui cititor i-ar placea.
Problema-i ca facebook nici nu merita link nici nu merita sa scrie careva acolo. Dar e drept ca textul care mi-a amintit chestiunea merita mentionat si recuperat sa nu se piarda, asa ca uite-l aici cu semnatura cu tot:
"OUALE ( În reluare, de 26 de ani ! )
În jur de 15 Ianuarie 1990, tocmai revenisem în țară, la câteva zile după Revoluție.
Am mers în Piața Amzei să cumpăr câte ceva de mâncare.
Dezolare, tarabe goale, magazine cu vitrine bântuite de vântul sărăciei.
În mijlocul pieței s-a format spontan o coadă mică. Merg să văd.
Pe o stivă de lăzi de lemn, un individ umflat, cu degete groase si unghii murdare, îmbrăcat într-un halat alb slinos, vindea cartoane de câte 30 de ouă. M-am asezat la coadă.
Asteptând să-mi vină rândul, îi observam gesturile : lua cartoanele cu ouă si le trântea cumpărătorului, stergând din mers albusul care se scurgea din jumătate din ouăle deja sparte.
Când mi-a venit rândul, l-am rugat politicos să-mi pună, pe cartonul meu, ouă întregi. S-a uitat la mine mirat si descumpănit : cum adică, să pretind să primesc toate ouăle întregi ?!
Nu a mai avut timp să-mi răspundă. Un val de vociferări s-a înalțat din rândul românilor de la coadă :
- Haideți doamnă, ce dacă sunt sparte ? Sunt ouă, ce faceți atâtea mofturi ? ce mare lucru e că sunt crăpate ?
- Curg !
- Ei si ? E nimica toată, n-o să ne țineți pe noi aici pentru asta !
CE VINĂ ARE OMUL CĂ VINDE OUĂ SPARTE ? !
- Păi, nu vreau să plătesc ouă sparte la preț de ouă întregi !
Si dvs ar trebui să pretindeți ca mine, să fiți respectați si serviți corect...
Strigau la mine :
- Să vă fie rusine că faceți atâtea mofturi ! Luați ouăle cum sunt si plecați odată !
Mă simțeam eu umilită pentru ei. Frații mei români îl apărau pe nesimțitul care-si bătea joc de ei umplându-si buzunarele din sărăcia lor.
Nu au înțeles că eu luptam pentru ei si drepturile lor. M-au urât.
Am plecat, tulburată, cu imaginea urii din privirile lor.
Nu gândeau că, dacă îi permiteau să mă fure pe mine, îl încurajau să-i fure si pe ei.
Nu gândeau că, solidarizându-se cu mine, îl obligau să-i servească si pe ei la fel de corect.
După 26 de ani, românii din România nu au înțeles că, scuzând si minimizând hoția unuia față de mine, mâine acela îi va fura si pe ei, mai mult si mai cinic.
De aceea suntem din ce în ce mai sufocați de corupție, jaf si pagubă, pentru că românii din România se solidarizează cu hoții.
Si-au pierdut instinctul elementar de supraviețuire !
Românii din Diaspora mă înțeleg... dar eu trăiesc în România, marginalizată de aceeasi ură oarbă, imbecilă si nedreaptă !
Mihaela Mihai"
[…] Din alta lume m-am cam simtit eu cam de cand ma stiu printre vajnicii locuitori de la sud de Carpati si de la mai recent de 1980. Din alta lume care nici macar nu-i defazata uniform ci doar pervers deformata, astfel incat ramane etern aproape si niciodata potrivita – doar incompatibila asa in orice incercare de apropriere care rezulta instant in scrasnet surd de lovitura, de macinare tot mai jos, mai inspre praful campiei, marunt, suflat de vant, fara repere, fara statornicii, fara substanta individuala. Colb doar, puternic cat e nor mare ridicat de vant si-altminteri doar stricator si mizerabil. […]
[…] Scrie Diana Coman o poveste veche, de-aia cu tâlc şi învăţături trase. Îşi aminteşte cum a fost când i s-a spus că “trebuie să te obişnuieşti“. […]