Port ca melcul in spinare o spirala de timp incolacit - spirala care-mi e deopotriva casa, avutie si poate uneori povara. Secunda rasucita dupa secunda in ore mai lungi ori mai scurte, puse cap la cap in fir de zi si nopti ce se fac ani. Anii acestia pe care uneori ii uit ca-s tot ai mei, oricat i-as vedea in clar in fiecare parte a momentului prezent.

Uneori - ca astazi - aleg sa merg un pic agale si fara graba prin firul acesta de cochilie. Merg fara grija anume, dar si fara tinta propriu-zis: atata-i tot de rasucit ca se ating intamplarile, locurile si oamenii ca si cum ar fi toate deodata, toate acum. Si-mi iese in cale intai iasomia din cea motiv. Un copac de iasomie din gradina bunicilor, crescut langa teava de apa din care se uda gradina toata. Pe firul memoriei simt si acum nedumerirea la asa lucru bizar - flori mici si parfumate punctand la tot pasul un tufis enorm, cu frunze altminteri aspre si crengi pitite de le vedeam doar iarna cand ramaneau golase. Aroma de contradictie iasomia asta - contradictie si rezistenta, dat fiind ca n-am vazut-o fara flori - nici cand s-a chircit prunul de atata petrol in pamant, nici cand mai sa piara zmeura de atata taiat si sapat, nici cand s-au sfrijit liliacul si vita de vie, de batranete ori de tristete ori de ce o fi fost de li s-a imputinat si fibra si rodul si umbra cu totul.

Iasomia e insa doar parte din intreg, iar intregul acela e o anume tihna de-o asociez mereu - posibil incorect - cu casa bunicilor. Casa de atunci, inregistrata in firul timpului meu incolacit. As zice acum - posibil incorect - tihna locului ales de doi oameni si construit apoi secunda cu secunda, lucru de lucru, cu mainile lor. Construit ori pus impreuna adica, de la fiecare tambra din gard pana la fiecare caramida a casei, fiecare poteca si samanta a gradinii, fiecare perdea ori haina ori cuvertura din interior. Si pentru ca timpul meu incepe cand erau toate deja construite, am inregistrat doar tihna rezultatului, linistea cresterii domoale a lucrului cunoscut si matur. Ori poate, tihna data de omul care le tinea in frau pe toate si pentru care crestea in fapt iasomia.

As fi crezut poate ca tihna asta e cumva parte componenta dintr-o casa pe pamant oriunde ar fi ea si-n orice conditii. As fi crezut spun, daca n-ar fi fost alipita pe firul cochiliei mele alta casa, la varful unui deal si la baza altuia, la marginea unui izvor. Era acolo liniste - linistea soarelui si-a zumzetului apasat de insecte in iarba inalta, linistea aerului limpede prin care se auzea distinct cate-o ciocanitoare. Si linistea stelelor atat de vizibile noaptea de pe prispa, din acel loc la granita intre lumina adapostului si necunoscutul beznei. Insa cu toata linistea asta, cu tot spatiul muntelui la doar doi pasi si cu toata frumusetea cruda a iernilor si-a verilor, n-am simtit niciodata acolo aceeasi tihna. Dimpotriva, mustea pamantul acela - inca musteste as zice - de schimbare brusca. Pe marginea gradinii, izvorul vine uneori in forta si trage pamantul tot inspre el, ca pe o patura ce nu-i ajunge niciodata. In gradina, iarba si mladitele de prun cresc primavara la intrecere si acopera in doar cateva anotimpuri orice lemne, pietre ori chiar trepte facute de mana de om. Pamantul abia destelenit intr-un an e deja abia separat de restul in anul urmator. Casa insasi, daca nu o trage pamantul intr-o parte, se trage cumva singura in sine - tot ce-i facut de mana de om acolo e in lupta continua cu atata viata cata napadeste prin aer, prin pamant, prin iarba insasi.

E si-n gradina aceasta de munte un liliac - adus de altfel din celalalt, creste in spatiu mai larg si lupta intre salcami si pruni. E inalt, cu frunze de-un verde intunecat. Uneori, l-am vazut cu cate un buchet de flori - unele ici, unele colo, printre frunze. N-a inflorit niciodata ca celalalt, explozie de flori sa iei cu bratul plin si nici sa nu se cunoasca lipsa. Ma gandesc ca n-are poate exact tihna sa faca atatea flori. Insa nu l-am vazut inca - si nici nu cred sa-l vad vreodata - chircit inspre pamant. M-astept mai degraba sa-l vad odata ori trunchi uscat, inca inalt si drept, ori cazut cumva curmezis si rupt din radacini de vreo miscare de pamant, furtuna apriga ori ce va fi sa fie. Tihna nici dupa aceea n-o sa aiba, ca-l asteapta deja carii si iepurii si muschiul tot sa il invaluie, sa ii creasca pe coaja, din coaja, din carne, pana s-o face el insusi pamant iar, cum trebuie ca a fost altadata, pamant din care creste iarasi viata, cu forta, cu lupta, fara tihna.

Si intre cele doua, uitandu-ma in urma, uitandu-ma in oglinda, uitandu-ma la ziua de azi si cea de ieri si cea de maine, n-am ales si nici n-aleg inca tihna. Totusi - ori poate tocmai de aceea - am tanjit si tanjesc mereu dupa ea. Tihna aceea a cresterii domoale de dupa lupta. Tihna careia ii stiu rostul, ii stiu si pretul, ii stiu si locul - undeva in viitor inca pentru mine, deocamdata.

(Poza-i a mea si da, fix de acolo e, de unde lupta viata cu orice-i facut incremenit de mana omului.)

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0